Răspândirea creștinismului

0
128

 

Creștinismul numără astăzi în jur de 2,4 miliarde de adepți[1]. Este cea mai răspândită religie de pe planetă, deși are „doar” 2000 de ani. Este, într-adevăr, un miracol și avem tot dreptul să ne întrebăm cum s-a ajuns aici și cât va dura această poveste.

Perioada de început a misiunii creștine

Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să ne întoarcem în timp, în zona Israelului de astăzi, la momentul când Hristos i-a trimis pe ucenici în misiune: „mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin”[2].

Astfel, după ce au așteptat să se „îmbrace cu putere de sus”[3], apostolii L-au primit în ziua Cincizecimii (Rusaliilor) pe Sfântul Duh[4], cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi – Mângâietorul promis de Domnul Iisus[5].  Atunci, a avut loc prima predică în calitate de misionari a apostolilor, reprezentați de sfântul apostol Petru[6].

A fost vorba de o schimbare radicală în devenirea lumii, pentru că un pescar a avut curajul să vorbească unei mari mulțimi de oameni și a avut elocința să determine botezarea unui număr de aproximativ „3000 de suflete”[7]. Acesta a fost momentul oficial când creștinismul a intrat istorie ca religie.

Noua credință a profitat din plin de condițiile prielnice pe care le prezenta la acea vreme Imperiul Roman:

  • un teritoriu foarte vast,
  • rute comerciale clar stabilite,
  • celebra „pax romana” – starea de liniște garantată de împăratul de la Roma prin legiunile sale.

În acest context, în afară de misionarii profesioniști care erau selectați, pregătiți și trimiși în lume cu însărcinarea expresă de a predica, au mai fost și alte categorii de oameni care au răspândit ideile noii religii. Este vorba despre:

  • coloniști,
  • negustori,
  • soldați.

Coloniștii. Aceștia erau cetățeni din Imperiul Roman care erau încurajați să se stabilească în regiunile cucerite de curând de către armată. Ei plecau cu tot cu familii, datorită unor avantaje pe care administrația romană le oferea, pentru că Imperiul dorea să romanizeze cât mai repede și cât mai stabil noile teritorii.

Negustorii. Datorită mobilității lor foarte mari pentru acele timpuri, ei ajungeau în zone foarte diverse și îndepărtate. Odată sosiți în centrele comerciale vizate, ei schimbau și informații nu doar mărfuri.

Soldații. Cum era de așteptat, noii recruți erau trimiși să lupte în alte zone decât cele de origine, pentru ca loialitatea lor să nu fie afectată de afinitățile față de localnicii dintre care proveneau. Prin urmare, nu era nimic ieșit din comun ca un proaspăt soldat care se înrolase în Palestina să ajungă să lupte în Dacia.

După ce terminau stagiul militar (46 de ani la cerere și 47 de ani de drept), soldații romani erau încurajați să rămână în regiunile în care fuseseră cantonați. Pe lângă un lot de teren, de obicei, li se ofereau și posturi în administrație, fiind încurajați să-și întemeieze familii cu femeile localnice.

În felul acesta, Imperiul se asigura de loaialitatea funcționarilor și  latiniza spațiul respectiv mai repede. Normal, în aceste condiții, ideile creștine puteau fi transmise în rândul localnicilor de către foștii militari care intraseră în contact cu această învățătură.

Martirii. Martiriul constituie una dintre cele mai curioase și mai eficiente modalități de transmitere a învățăturii creștine. Într-o lume dominată de un relativism religios și de o decadență morală aproape totală, moartea cuiva pentru credința într-un Dumnezeu al iubirii avea un impact fundamental.

Unii dintre cei care asistau la astfel de execuții publice se întrebau dacă acei oameni erau bolnavi psihici, naivi sau aveau alte motive pentru care acceptau cele mai crunte suferințe.

Nu era neobişnuit ca primii martiri creştini să moară în arenele romane sfâşiaţi de animalele sălbatice.

Cei care considerau că martirii creștini erau oameni absolut normali, ancorați în realitate, dar dispuși să primească moartea cu zâmbetul pe buze pentru mărturisirea credinței lor, doreau să afle mai mult despre această religie. Și făceau tot posibilul să intre în contact cu comunitatea creștină și cu învățătura ei[8].

Creștinismul devine religie acceptată

Însă, aceste episoade se vor termina odată cu emiterea Edictului de la Milano (Mediolanum) din anul 313, de către împăratul Constantin cel Mare și cumnatul său Licinius. Prin această lege cu valabilitate în întreg imperiul,  creștinismul era considerat o religie acceptată de autoritatea romană. Deci, adepții lui nu mai puteau fi persecutați.

După acest moment, creștinismul intră în faza de expansiune. Începând cu secolul al IV-lea, adepții lui Hristos își construiesc locașuri de cult proprii, își definitivează cultul (în special Liturghia) și își stabilesc dogmele fundamentale în cadrul sinoadelor ecumenice și locale.

Părea că totul merge foarte bine pentru noua religie. Și, o perioadă, chiar așa a fost. Dar, începând cu anul 330, când capitala Imperiului Roman s-a mutat la Constantinopol (Noua Romă), vechea Romă începe să-și piardă din strălucire. Mai ales după anul 476, când este cucerită de herulii lui Odoacru și ultimul împărat roman este detronat.

În aceste condiții, singura autoritate în regiune a rămas episcopul creștin al Romei – papa. Noua realitate va fi speculată de conducătorii statelor nou înființate în urma procesului de centralizare statală. Aceștia aveau nevoie de recunoașterea pe plan internațional a statelor pe care tocmai le înființaseră, iar papa era cel mai potrivit pentru acest lucru.

Creștinismul între politică și diplomație

Astfel, în perioada de început a Evului Mediu, mai mulți suverani (ex. regii popoarelor nordice) au dorit să fie încoronați de către papă. Dar, pentru a putea fi realizat acest lucru, acești șefi de state trebuiau să se boteze împreună cu supușii lor. Astfel, au avut loc „încreștinări” în masă,  conform principiului cuius regio, eius religio (a căruia este domnia, a aceluia este și religia).

Din păcate, fără o convingere interioară, aceste încreștinări au fost formale și ele nu au sporit comunitatea creștină cu membri autentici. Acest lucru a fost o greșeală, iar istoria avea să o dovedească.

În estul Europei, situația a fost diferită, pentru că populațiile slave, care încep să vină în această zonă începând cu anul 602, au prezentat particularități. Acest lucru s-a datorat faptului că Imperiul Bizantin,  condus de la Constantinopol, a folosit creștinismul ca o armă diplomatică.

Misionarii trimiși de basileii bizantini la populațiile de la granițele Imperiului converteau în primul rând soția conducătorului unei populații importante. Apoi, acesta era invitat la Constantinopol în mod oficial de către împărat. Delegația barbară era condusă pe cele mai strălucitoare artere ale marelui oraș și, apoi, era primită de întreaga curte bizantină cu un fast impunător. La sfârșitul șederii, conducătorului barbar i se acorda un titlu onorific, era încărcat cu cadouri și era convins să semneze un tratat de alianță. Odată ajuns acasă, noul aliat al Bizanțului făcea tot posibilul să păstreze vie relația cu basileul și era dispus chiar să-i apere acestuia teritoriile[9]. Deci, creștinismul era folosit, oarecum, diferit față de ce se întâmpla în Apus. Dar era, totuși, folosit!

Colonizare și misionarism creștin

Această practică îi va inspira, mai târziu, pe apuseni. Marile state creștine din Occidentul Europei vor finanța expediții pentru colonizarea diverselor teritorii. Cum era de așteptat, în cadrul echipajelor respective, se vor afla și misionari creștini care vor răspândi Evanghelia în diverse regiuni ale Terrei.

Nu punem la îndoială convingerea și puritatea credinței acelor misionari care, de multe ori, au suferit și martirii. Însă, putem să ne întrebăm dacă regii apuseni au fost de acord cu participarea misionarilor în procesul de colonizare doar pentru „o glorie mai mare a lui Dumnezeu”[10]. Spun acest lucru, pentru că misionarii respectivi au fost nevoiți să argumenteze populațiilor băștinașe existența unui Dumnezeu al iubirii, însă doar pentru omul alb nu și pentru cel negru, roșu sau de altă culoare a pielii[11].

Bartolomeo de Las Casas – conchistadorul care, în calitate de misionar, a demascat practicile coloniale ale marilor puteri europene.

Normal, rezultatele acestor greșeli nu s-au lăsat prea mult timp așteptate.

Decăderea creștinismului în Europa

În Răsărit

În secolul al VII-lea, mahomedanismul va acapara, aproape fără opoziție, centre creștine importante cum ar fi cele de la Locurile Sfinte și Egipt. Cauzele pentru care o armată slab antrenată și primitiv echipată, în comparație cu armata bizantină, avea să ocupe cetăți importante nu au fost doar de ordin militar, ci și pastoral religios.

Datorită aroganței marilor prelați creștini, populația s-a simțit abandonată și a fost dispusă să deschidă porțile unei religii care propovăduia o taxare mai ușoară[12].

În Apus

Papa și regii care nu mai aveau acum nevoie de recunoașterea suveranului pontif se certau pentru întâietate. Această controversă a rămas în istorie sub numele de „cearta pentru investitură”. Pe scurt, era vorba despre cine pe cine recunoaște, papa pe rege sau regele pe papă.

La început, papalitatea va avea parte de o victorie de etapă asupra regalității. Pentru sfidarea sa, regele german Henric al IV-lea al Sfântului Imperiu Roman va fi nevoit să aștepte în frig, îmbrăcat doar într-o haină de penitent, în fața cetății de la Canossa, ca papa Grigorie al VII-lea să-i acorde, de pe metereze, iertarea. Se întâmpla în 1077[13].

După aceea, papii încep să piardă teren constant. Mai întâi, vor fi nevoiți să-și mute reședința la Avignon[14], între 1309 și 1377, perioadă care se va numi „captivitatea babilonică a papilor”.

Papa Clement al V-lea. Este episcopul Romei sub al cărui pontificat a fost ucis marele maestru al cavalerilor templieri şi a început „captivitatea babilornică” a papilor.

Apoi, mai mulți suverani vor renunța la autoritatea pontifului roman îmbrățișând variante ale învățăturii creștine diferite de cea propovăduită de Biserica primară, dar care, pe plan politic, le permiteau să iasă de sub autoritatea papei.

Astfel, în Germania și Țările de Jos, se va instaura lutheranismul, calvinismul și alte forme ale protestantismului.

În Anglia, situația va fi și mai radicală, pentru că regele Henric al VIII-lea s-a autoproclamat cap al Bisericii Anglicane.

Toate aceste transformări au culminat cu Revoluția franceză (1789-1792), când a fost proclamat ateismul. După aceea, în secolul al XIX-lea, această atitudine de separare a Bisericii de Stat, va primi și o bază ideologică. Este vorba de teoria evoluționistă, care a fost inițiată de scrierile lui Charles Darwin.

În Răsărit, acest lucru avea să se întâmple mai târziu, odată cu apariția regimului comunist în Rusia, începând cu prima parte a secolului al XX-lea.

Situația actuală

Contextul actual este unul destul de complex și de complicat. La nivelul specialiștilor din anii 1980, situația se prezenta în felul următor:

„Bisericile creștine, de vreme ce sunt din punct de vedere istoric legate de cultura europeană și de istoria americană, trebuie, de asemenea, să recunoască ca religia creștină însăși devine un fenomen al Lumii a Treia.

[…] Indonezia, care are cea mai mare populație musulmană a lumii, a câștigat 5,6 milioane de creștini în anii 1970. În Nigeria anilor 1900, 73% din populație erau adepții religiilor tribale și 26% erau islamici; astăzi 49% sunt creștini și 45% musulmani.

În 1900, două treimi din totalul creștinilor locuiau în Europa și în Rusia dar, până în anul 2000, 60% vor locui în Africa, Asia și America Latină. «În timp ce apusenii încetează să mai practice creștinismul cu o rată de 7600 pe zi, Africa câștigă 4000 de creștini pe zi prin conversiunile de la alte religii și de trei ori pe atât prin nașteri».”[15]

Concluzii

Se pare că, pentru majoritatea europenilor din vestul continentului, nu mai este „cool” să fii creștin. Dar, pentru că universul spiritual al omului reclamă o relație cu Divinitatea, ei au început să caute alte forme de religie. În consecință, în Europa, am ajuns să vorbim despre religii asiatice (budism, hinduism), despre mahomedanism (în special în Anglia), despre întoarcerea la religiile precreștine (în țările nordice) sau despre sincretism religios (New Age).

Cu toate acestea, povestea creștinismului este departe de a se fi terminat. Chiar dacă acum el pierde foarte mulți „adepți”, în vestul Europei, încep să se consolideze comunitățile formate din creștini autentici. Este un pas important!

Faptul că au fost atât de controversate și de disputate a ajutat ca valorile creștine să fie cunoscute în adevărata lor măreție și recunoscute ca atare.

De asemenea, mișcarea ecumenică dă posibilitatea creștinilor cu convingeri diferite să cunoască valorile tradiționale ale Bisericii primare. Practic, are loc o întoarcere la origini.

În plus, dinspre spațiul laic apar tot mai multe variante de integrare a învățăturii creștine în viața de zi cu zi. Unele dintre ele, după părerea mea, sunt diferite de spiritul creștin, dar altele sunt de o valoare incontestabilă.

Cu alte cuvinte, Biserica începe să se recupereze de pe urma rănilor pe care le-a căpătat de-a lungul timpului, începând cu cel de-al șaptelea secol al erei creștine.

Până atunci, nu era important să fii cool, ci doar sincer cu tine însuși, să accepți de bună voie Evanghelia și să integrezi învățăturile lui Hristos în viața de zi cu zi. Aceste lucruri au rămas valabile și astăzi!

Referințe

Imaginile sunt preluate în ordine din: wikipedia.org, http://salveazamonumentul.blogspot.ro/2013/04/martiri-ai-crestinismului.html, wikipedia.org.

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cre%C8%99tinism.

[2] Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetele 19-20.

[3] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 49.

[4] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetele 1-4.

[5] Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetele 16-17, 26; capitolul 15, versetul 26.

[6] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetele, 6-8, 14.

[7] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 41.

[8] Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al celor 40 de mucenici de la Sevasta, sărbătoriți de Biserică la 9 martie. Pentru a-i determina să renunțe la credința creștină, autoritățile i-au forțat să intre în apele înghețate ale unui lac și le-au dat posibilitatea să aleagă: fie să moară creștini, fie să iasă din apă și să renunțe la credință. Când unul dintre cei 40 nu a mai putut răbda frigul și a ieșit afară din lac, lepădându-se în acest fel de credința creștină, a fost înlocuit de unul dintre soldații care asigurau paza. Cu siguranță, acel militar a considerat că a se jertfi pentru credința creștină, alături de ceilalți 39 care înghețau în apele lacului, nu era o nebunie, ci o cale de a accede la o viață mai bună, bazată pe iubire și nu pe violență.

[9]   Charles Diehl, Figuri bizantine, trad. de Ileana Zara, vol. I, Editura pentru literatură, București, 1969, pp. 119, 121.

[10] În cazul Americii Latine, termenul „colonizare” nu a fost niciodată corelat cu conceptul de „avantaj reciproc”, întrucât băștinașii au avut foarte mult de suferit de pe urma invaziilor europene. După ce conducătorii Bisericii Romano-Catolice au ajuns la concluzia că aborigenii sunt „ființe umane”, regii Spaniei și Portugaliei au pretins că este necesară colonizarea acestor spații cu scopul de a duce păgânilor mesajul evanghelic. Astfel, în 1494, s-a semnat la Roma Tratatul Tordesillas prin care cei doi monarhi, cu „binecuvântarea” prelaților catolici, au împărțit lumea neeuropeană în zone de influență pentru comerț și misiune religioasă. Dar măsurile prin care cele două puteri europene au înțeles să-și pună în practică intențiile au fost oribile, încât unul dintre conchistadori, Bartolemeu de Las Casas (1474?-1566), va deveni el însuși misionar și le va denunța în lucrarea „O scurtă dare de seamă despre distrugerea Indiilor”. A se vedea   William H. Beezley, Religion and State in Latin America în Marianne Cline Horowitz (coord.), „New Dictionary of the History of Ideas”, vol. V, Thompson Gale, 2005, p. 2081.

[11] Acest lucru a fost recunoscut și de papa Ioan Paul al II-lea, care a cerut public scuze pentru ororile Inchiziției și a condamnat scalvia și exploatarea. A se vedea Bradford E. Hinze, Ecclesial Repentance and the Demands of Dialogue în „Theological Studies”, vol. 61, nr. 2, 2000, p. 207. Cf. Gerald O’Collins, Mario Farrugia, The Story of Catholic Christianity, Oxford University Press, Oxford, 2003, p. 343.

[12] Dan Zamfirescu, Ortodoxie și Romano-catolicism în specificul existenței lor istorice, Roza Vânturilor, București, 1992, pp. 62-64.

[13] https://ro.wikipedia.org/wiki/Henric_al_IV-lea_al_Sf%C3%A2ntului_Imperiu_Roman.

[14] https://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Clement_V.

[15] Donald Goergen, Current Trends: The New Ecumenism în „Spirituality Today”, vol. 34, nr. 4, 1982, p. 361.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here