Sfântul proroc Ilie Tesviteanul

0
952
Sfântul proroc Ilie rămâne până astăzi un simbol al vieții ascetice petrecute în totală supunere față de voia lui Dumnezeu.

Serbat în fiecare an la 20 iulie, prorocul Ilie Tesviteanul este o figură destul de cunoscută în cultura creștină și „singurul sfânt din Legea Veche care are o sărbătoare cu ținere în calendarul ortodox”[1]. Viața exemplară, zelul și dorința sa de a vedea dreptatea înfăptuindu-se l-au transformat într-o sursă continuă de inspirație pentru evrei și creștini deopotrivă. Haideți să-l cunoaștem!

Contextul istoric

Conform estimărilor, Ilie ar fi trăit în  perioada dintre anii 870-814 înainte de Hristos (î.d.Hr.)[2]. În urma greșelilor făcute de regele Solomon, fiul lui David, regatul evreu fusese divizat de Dumnezeu în două. Prima formațiune statală era Regatul lui Iuda, cu capitala la Ierusalim, iar cea de-a doua, mai întinsă ca suprafață, era Regatul de Nord, cu capitala la Samaria.

În epoca la care ne referim, Regatul de Nord era condus de regele Ahab, care era căsătorit cu Izabela, fiica regelui Etbaal al Sidonului, unul dintre orașele maritime foarte bogate din Fenicia.  Acest monarh a domnit 22 de ani, ceea ce ne arată că era un militar și un diplomat iscusit.

Însă Ahab, s-a lăsat influențat de soția sa, Izabela, și a acceptat ca, în regatul său, să fie instaurate cultele păgâne ale zeului Baal și zeiței Astarte. Pentru Baal, el a construit un templu și a finanțat activitatea a 450 de preoți, iar zeiței Astarte i-a construit un stâlp ritualic (așeră) și a sprijinit cultul efectuat de 400 de preoți.

În plus, ca aceste religii păgâne să nu aibă niciun fel de concurență, regina Izabela l-a convins pe Ahab să-i dea voie să ucidă pe toți preoții lui Dumnezeu (Yahweh). Au mai scăpat doar 100 de profeți, pe care Obadia, mai-marele curții, i-a ascuns în 2 peșteri.

Normal, un astfel de comportament nu putea fi tolerat și, pentru a-l corecta pe regele, Dumnezeu l-a trimit pe Ilie să-l mustre.

Chemarea la profeție

Numele Ilie înseamnă „Yahweh este Dumnezeu”[3], dar despre persoana sa nu ni se spun foarte multe. Pur și simplu, în cartea a treia a Regilor, acest profet este prezentat ca provenind din Tesba, o localitate din regiunea Galaadului. Atât[4]!

Cu toate acestea, Dumnezeu îl trimite la rege, pentru a-l atenționa în legătură cu calea greșită pe care apucase și să-l determine să se pocăiască. De aici, deducem că autoritatea lui Ilie ca profet era recunoscută, astfel încât el nu mai avea nevoie de nicio prezentare.

Însă Ilie, nu dă dovadă doar de un înalt nivel de viață ascetică, ci și de diplomație. El știa că pentru a-l convinge pe regele Ahab să renunțe la idolatrie avea nevoie de mai mult decât amenințări. De asemenea, doar pedepsirea exemplară a regelui nu ar fi determinat întregul popor să renunțe la noile zeități impuse de regina Izabela. În consecință, profetul ajunge la concluzia că numai o stare generală de tensiune ar fi determinat revenirea poporului la slujirea adevăratului Dumnezeu.

Prin urmare, Ilie i se arată lui Ahab, îl mustră pentru decăderea sa morală și-i spune că, din acel moment, nu va mai ploua o perioadă îndelungată de timp, care se va încheia când Ilie va hotărî acest lucru. Cum era de așteptat, Ahab nu s-a pocăit și seceta s-a instaurat în întreg regatul.

Ilie se ascunde la pârâul Cherit și în Sarepta Sidonului

Textul sacru ne spune că seceta provocată de Ilie a durat 3 ani și 6 luni[5], iar, pentru o țară aflată în zona Orientului Mijlociu, acest lucru a avut efecte devastatoare. În acest timp, prorocul s-a adăpostit, din porunca lui Dumnezeu, într-un loc retras de lângă albia râului Cherit, fiind hrănit, seara și dimineața, cu pâine și carne de către corbi.

După ce și acest râu a secat, Ilie, care acum era căutat peste tot, chiar și în regatele învecinate, a primit poruncă să se ducă în Sarepta Sidonului, în casa unei femei văduve care avea un fiu. Cu alte cuvinte, Ilie era trimis să se ascundă în regiunea stăpânită chiar de socrul lui Ahab. Ideea a fost una strălucită, pentru că nimeni nu s-a gândit să-l caute acolo.

Odată ajuns la casa văduvei, Ilie i-a cerut de mâncare, iar ea i-a răspuns că nu are ce să-i dea. Ea era deja resemnată. Mai avea doar un pumn de făină și puțin ulei pe fudul unui vas din care urma să facă o ultimă turtă pentru ea și fiul ei, ca pe urmă să moară de foame.

Ilie i-a spus că, până la sfârșitul perioadei de secetă, făina și uleiul nu se vor împuțina, dacă îi va face lui mai întâi de mâncare. Ea a făcut întocmai, iar Dumnezeu a făcut ca făina și uleiul să nu se împuțineze, după cum prorocise Ilie.

Între timp, copilul văduvei s-a îmbolnăvit și a murit, iar ea l-a acuzat pe Ilie că, din cauza lui, Dumnezeu a pedepsit-o astfel pentru „păcatele ei”. Dar Ilie nu s-a tulburat! A luat trupul copilului, a urcat cu el în foișorul casei, s-a rugat lui Dumnezeu și a suflat de 3 ori asupra fiului femeii și acesta a înviat!

Confruntarea cu preoții lui Baal și ai Astartei

După 3 ani[6], Ilie este anunțat de Dumnezeu că a sosit vremea să i se arate lui Ahab și să pună sfârșit perioadei de secetă. Prin urmare, profetul pleacă spre Regatul de Nord și se întâlnește, pe drum, cu regele. Acesta, împreună cu Obadia, conduceau fiecare câte un grup de soldați, având drept scop găsirea unui izvor cu apă și iarbă, pentru a salva animalele de efectele secetei.

Dialogul dintre Ilie și rege este unul destul de dur. Practic, profetul îi dă ordine lui Ahab, iar acesta nu mai îndrăznește să se opună. Solicitarea lui Ilie era simplă: urma ca, pe muntele Carmel, în fața poporului, atât el cât și preoții lui Baal și ai Astartei, să junghie câte un vițel, să-l pună pe un jertfelnic, dar fără să aprindă foc. După aceea, fiecare să se roage divinității pe care o adora și să-i ceară să trimită foc din cer pentru a mistui ofrandele de pe altar. Divinitatea care urma să răspundă cu foc avea să fie considerată cea adevărată.

Ajuns la capătul puterilor și al răbdării, Ahab a acceptat.

Astfel, Ilie s-a regăsit față în față cu cei 450 de preoți ai lui Baal și 400 de preoți ai Astartei. Pentru că erau mai mulți, Ilie i-a îndemnat să aducă ei primii jertfa. După ce aceștia s-au chinuit aproape o zi să obțină foc de la divinitățile lor, Ilie a început să-i ia peste picior: „Strigați mai tare, căci doar este dumnezeu! Poate stă de vorbă cu cineva, sau se îndeletnicește cu ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme; strigați tare să se trezească!”[7].

După aceea, Ilie și-a făcut și el jertfelnicul. A pus 12 pietre după numărul celor 12 seminții ale lui Israel și a făcut în jur un șanț. Apoi, a cerut ca jertfa adusă de el să fie stropită de trei ori cu apă, încât s-a umplut și șanțul din jur. Pe urmă, s-a rugat, iar Dumnezeu a trimis foc care a mistuit carnea, altarul și apa din șanțul dimprejurul jertfelnicului.

Minunea făcută de sfântul Ilie pe Muntele Carmel a pus bazele restaurării credinței în adevăratul Dumnezeu.

În urma acestei minuni, poporul evreu L-a recunoscut pe Dumnezeul lui Ilie și al strămoșilor lor ca adevăratul Dumnezeu. Pentru a elimina total pericolul idolatriei, Ilie a ordonat uciderea celor 850 de preoți falși care se pregăteau să fugă. Aceștia au fost prinși și înjunghiați de Ilie lângă pârâul Chișon! Dreptatea lui Dumnezeu fusese restabilită!

Pentru alte informații: Decalogul – esența legii Vechiului Testament

Mai era nevoie de un singur lucru! De ploaie! Așa că Ilie, însoțit de ucenicul său, urcă pe muntele Carmel și începe să se roage. După ce îi spune ucenicului să se uite de 7 ori spre mare, acesta vine și-l anunță că se vede înălțându-se un nor ca de o palmă! Atunci, Ilie îi spune să-l anunțe pe regele Ahab să se ducă la palat, pentru că venea ploaia.

Ilie a mers pe altă cale și a ajuns înaintea gărzii regale în cetatea de scaun, unde l-a așteptat pe Ahab, recunoscându-i, astfel, autoritatea regală. Acest lucru ar fi trebuit să fie începutul unei relații normale dintre rege și profet. Ar fi trebuit…

Convorbirea cu Dumnezeu de pe Muntele Horeb

Ca de atâtea ori în istorie, chestiunile se complică atunci când intervin orgoliile. În cazul nostru, a fost vorba despre cel al reginei Izabela. Ea a fost informată de însuși regele Ahab despre tot ce s-a întâmplat și se pare că nu i-a plăcut absolut deloc.

În primul rând, religiile pe care încercaseră să le instituie în Regatul de Nord tocmai fuseseră dovedite false. În al doilea rând, Ilie, care până atunci era inamicul public numărul 1, deodată, devenise un „personaj pozitiv” foarte important. El Îl slujea pe adevăratul Dumnezeu, recunoscuse autoritatea regală a lui Ahab, poporul îl plăcea și, pe deasupra, avea și puteri supranaturale foarte mari.

Prin urmare, în viziunea Izabelei, Ilie începea să fie o problemă și încă una foarte mare! Așa că a folosit o strategie vicleană, dar foarte eficientă. În cartea a III-a a Regilor, ni se spune că „a trimis Izabela un vestitor la Ilie, ca să-i spună: «Dacă tu ești Ilie și eu Izabela, așa și așa să-mi facă dumnezeii, ba încă și mai mult, dacă mâine pe vremea aceasta nu voi face cu viața ta la fel cum ai făcut și tu cu fiecare din ei (preoții lui Baal și ai Astartei)!»”[8].

Deși Îl avea pe Dumnezeu alături, aparent în mod inexplicabil, Ilie alege să plece. Simțindu-se amenințat se desparte de ucenicul său, pentru a-l proteja, iar el se refugiază în pustiu și își cere moartea de la Dumnezeu. Știind că are puterea să învie morții, să controleze elementele naturii și că era protejat de Dumnezeu, oare de ce a ales Ilie să fugă?

Răspunsul este unul singur: nu ar fi avut cum să câștige lupta cu regina Izabela. Ea „a jucat foarte murdar” când i-a trimis lui Ilie un mesager să-l amenințe. Dacă Ilie ar fi încercat să-i spună aceste lucruri lui Ahab, pur și simplu, ea nu ar fi recunoscut și, atunci, ar fi fost cuvântul unui profet împotriva cuvântului reginei. Iar Ilie știa că Izabela ar fi câștigat!

Pe de altă parte, dacă Ilie ar fi dovedit, totuși, că Izabela l-a amenințat cu moartea, regele Ahab oricum nu ar fi pedepsit-o, pentru că ar fi riscat un război cu socrul său, regele Sidonului.

Deci, Ilie nu ar fi avut cum să câștige, iar relația sa cu Ahab, într-un final, s-ar fi deteriorat.

Ajuns în pustiu, Ilie adoarme și este trezit de un înger care îi dă să mănânce și să bea, spunându-i să meargă pe Muntele Horeb. Ajuns aici, Ilie are parte de o întâlnire cu Dumnezeu, așa cum o avusese și Moise în urmă cu aproape 600 de ani.

Dumnezeu i Se arată lui Ilie „într-o adiere de vânt”[9], iar prorocul, plin de respect, își acoperă fața cu mantia. În aceste condiții, Ilie Îi dă de înțeles lui Dumnezeu că, în opinia lui, totul este pierdut.

El sperase că, după ce regele Ahab la insistențele soției sale, regina Izabela, ucisese toți preoții adevăratului Dumnezeu, după minunea de pe muntele Carmel și după ce își arătase disponibilitatea, regele îl va ajuta să restaureze cultul instituit de Moise.

Dar acest plan tocmai fusese distrus, practic, înainte de a începe, de către regina Izabela, care nu numai că nu fusese de acord cu așa ceva, dar dorea să-l omoare și pe Ilie.

Dumnezeu, Care știa ce este în sufletul profetului Său, îl liniștește. În primul rând, îl trimite să ungă doi regi, pe Hazael al Siriei și Iehu al Israelului, adică al Regatului de Nord. Apoi, îi spune să îl consacre pe Elisei, fiul lui Șafat din Abel-Mehola, proroc în locul lui. Deci, atât linia regală drept credincioasă cât și linia profetică aveau să dăinuiască.

După aceea, Dumnezeu îi dă lui Ilie vestea cea mare „Eu însă mi-am oprit dintre Israeliți șapte mii de bărbați; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal și buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!”[10]. Deci, și cultul adevăratului Dumnezeu avea să renască! Ca întotdeauna, Dumnezeu avusese grijă de toate, iar Ilie nu avea de ce să fie îngrijorat!

Pentru alte informații: O nouă gândire în timpul încercărilor – nu întrebați „De ce?”, ci „Pentru ce?”

Via lui Nabot. Moartea lui Ahab și a Izabelei

După ce îl ia pe Elisei ucenic și îi unge pe cei doi care aveau să devină regi, Ilie se retrage din viața publică până ce este din nou chemat de Dumnezeu. De data aceasta, misiunea sa a fost una dezastruoasă pentru Ahab.

Regele, obținuse, prin uneltirile soției sale, via lui Nabot. Acesta avusese o vie pe care nu dorise să i-o vândă lui Ahab, așa că Izabela a trimis, în numele regelui, scrisori bătrânilor și oamenilor de vază din cetatea lui Nabot, Izreel, ordonându-le să-l acuze pe Nabot de blasfemie, pe baza unor mărturii mincinoase.

În urma acestor denunțuri false, Nabot a fost judecat și condamnat la moarte, fiind omorât cu pietre. Și, pentru că nu avea urmași, regele Ahab a putut să îi ia în stăpânire via.

A fost picătura care a umplut paharul mâniei lui Dumnezeu!

Prin urmare, Dumnezeu la trimis pe Ilie la Ahab cu următorul mesaj: „Așa zice Domnul: În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii și sângele tău!”[11]. De asemenea, și pentru regina Izabela mesajul a fost unul necruțător: „Câinii vor mânca pe Izabela pe zidul Izreelului”[12].

La auzul acestor cuvinte, Ahab s-a pocăit, s-a îmbrăcat în sac, a postit și a umblat trist. În felul acesta, Dumnezeu i-a iertat o parte din vină și a promis că el nu va vedea sfârșitul familiei sale, pentru că pedepsele pentru urmașii săi vor începe cu fiul său.

Într-adevăr, în timpul unei bătălii, regele Ahab a fost rănit și a murit în seara aceleiași zile, sângele din carul său de război a fost spălat în iazul Samariei, iar câinii l-au lins în același loc în care linseseră cândva și sângele lui Nabot[13].

În ceea ce o privește pe Izabela, și sfârșitul ei a fost unul tragic. Iehu, pe care îl unsese rege Ilie, l-a detronat pe Ioram, fiul lui Ahab și al Izabelei, și a poruncit ca regina să fie aruncată din camera unde era. Aceasta a căzut pe zid, caii au călcat-o în picioare și câinii i-au mâncat trupul încât, atunci când Iehu a dat ordin să fie îngropată, nu i s-au mai găsit decât „țeasta, picioarele și palmele mâinilor”[14].

Deci, tot ce spusese Ilie s-a îndeplinit întocmai.

Ridicarea lui Ilie la ceruri

Pentru meritele sale, Dumnezeu i-a pregătit lui Ilie un sfârșit pe măsură. Acest lucru nu a fost descoperit de Dumnezeu numai lui Ilie și lui Elisei, ci și tuturor prorocilor și ucenicilor acestora. Așa se face că, pe drum, Elisei, ucenicul lui Ilie, era întâmpinat de mulți profeți care îl întrebau dacă este conștient de faptul că Dumnezeu urma să-l ridice pe Ilie la cer chiar în acea zi[15].

Ridicarea sfântului Ilie la cer, într-un car de foc, este un simbol al modului în care Dumnezeu îi cinstește pe sfinții Săi.

Salutul prorocilor și aceste dialoguri aveau, de fapt, rolul de a-i arăta lui Ilie că Dumnezeu restaurase cultul Său în mijlocul poporului evreu și că aceste lucruri se întâmplaseră prin activitatea sa profetică. Cu alte cuvinte, tot ce îi spusese Dumnezeu lui Ilie pe muntele Horeb se împlinise întocmai și i s-a făcut cinstea ca el să își vadă roadele muncii.

După ce Ilie și Elisei, însoțiți de 50 de „fii” (ucenici) ai profeților, au ajuns la Iordan, Ilie și-a luat mantia, a strâns-o și a lovit cu ea apele râului care s-au despărțit, astfel încât el și Elisei au putut trece pe malul opus.

Acolo, „pe când mergeau ei așa pe drum și grăiau, deodată s-a ivit un car și cai de foc și, despărțindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer”[16]. A fost un sfârșit extraordinar cu care Dumnezeu a răsplătit un profet extraordinar.

În urmă, cu inima întristată, a rămas Elisei, care avea să ducă mai departe misiunea profetică a maestrului său.

Prorocul Ilie în Noul Testament

La fel, în Noul Testament, Ilie este, de multe ori, descris ca o personalitate extraordinară. Însă una dintre cele mai importante mențiuni este cea care îl înfățișează pe acest mare proroc alături de Domnul Hristos, în timpul Schimbării Sale la Față.

Schimbarea la Față a Domnului a fost menită să le arate apostolilor că Hristos este cel vestit de profeții Vechiului Testament în cadrul credinței întemeiate de Moise și restaurate de Ilie.

Evanghelistul Matei ne spune că cei trei apostoli, Petru, Iacov și Ioan, l-au văzut pe Ilie, alături de Moise, vorbind cu Mântuitorul[17]. Atunci, au fost alături de Hristos Moise, cel care a întemeiat religia iudaică, și Ilie, cel care a restaurat-o într-un moment de mare cumpănă pentru credința în adevăratul Dumnezeu.

Pentru alte informații: Schimbarea la Față a Domnului – sub semnul împăcării și al pârguirii

O altă menționare importantă a lui Ilie în Noul Testament este legată de faptul că, în afară de Ilie, doar o singură persoană nu a trecut, prin moarte, în „lumea de dincolo”. Este vorba despre Enoh care, datorită vieții sale foarte curate, a plăcut atât de mult lui Dumnezeu, încât el nu a murit, ci a fost „mutat” cu trupul în celălalt plan de existență[18].

De aceea, interpreții Apocalipsei vorbesc despre o a doua venire pe pământ a lui Ilie și Enoh, în zilele din apropierea sfârșitului lumii. Ei vor avea puteri extraordinare și vor putea fi învinși doar de „fiara ce se ridică din adânc”, pentru ca, la scurt timp, să fie înviați și ridicați, din nou, la ceruri[19].

Concluzii

Profetul Ilie Tesviteanul este una dintre personalitățile complexe cărora istoria și chiar majoritatea credincioșilor nu le-au făcut întotdeauna dreptate. Despre Ilie se știu foarte puține lucruri față de cât ar fi normal, iar, în conștiința populară, el este, de cele mai multe ori, pus în legătură cu tunetele și fulgerele. Și cam atât!

Însă acest proroc reprezintă mult mai mult! Nu este atât de important faptul că a avut puteri extraordinare încât a înviat copilul unei văduve, că a oprit ploaia 3 ani și 6 luni, că a făcut să se pogoare fulgere din cer sau că a fost răpit într-un car de foc la cer. Nici pe departe!

Cel mai important lucru în legătură cu Ilie este faptul că, prin activitatea lui, a fost restabilit cultul lui Dumnezeu și s-au desființat practicile idolatre. O astfel de faptă este extrem de valoroasă nu doar pentru evrei, ci pentru întreaga umanitate!

Poporul ales avea misiunea de a păstra vie credința în venirea Răscumpărătorului întregii lumi! Dacă această credință ar fi dispărut, atunci și contextul moral în care a apărut Maica Domnului ar fi fost compromis.

Prin urmare, umanitatea nu ar fi fost în stare să-și aducă această contribuție la mântuirea întregii creații, iar promisiunea făcută de Dumnezeu oamenilor după căderea în păcat ar fi întârziat să fie împlinită!

De aceea, Ilie este regăsit alături de Moise în timpul schimbării la față a Domnului Hristos. Moise a întemeiat religia iudaică, iar Ilie a salvat-o de la dispariție. Aceasta este cea mai valoroasă acțiune din tot ce a întreprins Ilie în timpul activității sale profetice. Restul faptelor sale, deși importante, au avut, mai degrabă, o valoare de moment.

Ele au fost poruncite de Dumnezeu pentru a restabili ordinea într-o lume în care oamenii uitaseră că funcțiile pe care le aveau fuseseră primite de la Dumnezeu și că ei aveau misiunea de a face o viață mai bună pentru ceilalți. Spre deosebire de ei, Ilie nu și-a folosit darurile extraordinare decât în concordanță cu voia lui Dumnezeu. Iar o astfel de atitudine spune foarte mult despre tăria de caracter pe care o avea acest profet.

Spuneam că, în folclorul românesc, Ilie este înțeles ca un fel de divinitate cerească care îi pedepsește pe diavoli cu fulgerele sale[20]. Însă înaintașii noștri au uitat că sărbătoarea sfântului proroc Ilie, 20 iulie, cade într-o perioadă în care fulgerele și tunetele se pot explica foarte simplu din punct de vedere științific, datorită condițiilor meteorologice care predispun la astfel de fenomene. Deci, Ilie nu-i fugărește pe diavoli cu fulgerele prin cer. Lucrurile stau cu totul altfel!

Mai trebuie să reținem un lucru foarte important pe care ni-l dezvăluie viața prorocului Ilie. Lecția de bază pe care ne-o transmite Dumnezeu este că atunci când totul ni se pare foarte greu și nu mai vedem nicio scăpare, urmează să vină salvarea. Este suficient, în acele momente, să ne aducem aminte de ceea ce s-a întâmplat cu Ilie, care căzuse în deznădejde, pentru că rămăsese ultimul profet al religiei sale, și de modul în care Dumnezeu a găsit rezolvarea acestei situații care părea fără ieșire.

În ciuda măreției sale, prorocul Ilie rămâne, peste timp, un exemplu de viețuire modestă, aspră, de dedicare mai presus de cuvinte față de chemarea lui Dumnezeu. El a știut care este misiunea sa pe acest pământ, dar nu a realizat de la început importanța ei pentru întreaga lume.

Cu toate acestea, în ciuda tuturor greutăților, el a găsit puterea să meargă mai departe. Credința sa în Dumnezeu a fost cea care i-a dat această forță interioară. Dacă din viața sa rămânem doar cu această lecție, înseamnă că opera lui Ilie continuă în mijlocul nostru. Este caracteristica definitorie a marilor personalități care și-au lăsat amprenta asupra viitorului! Este semnul că prorocul Ilie Tesviteanul a fost o astfel de personalitate!

Referințe

[1] Pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgica generală, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 224.

[2] Biblia plasează activitatea profetului Ilie în timpul regelui Ahab (871-852 î.d.Hr.), al fiului acestuia Ohozia (852-851 î.d.Hr.) și al regelui Iehu (842-814 î.d.Hr.). A se vedea Horia C. Matei, „Ahab” și „Iehu” în Enciclopedia Antichității, Editura Meronia, București, 1995, pp. 16 și 173.

[3] Preot dr. Ioan Mircea, „Ilie” în Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 225.

[4] B. L. Smith, „Ilie” în J.D. Douglas (redactor principal), Dicționar biblic, Editura „Cartea Creștină”, Oradea, 1995, p. 568.

[5] Epistola sobornicească a sfântului apostol Iacov, capitolul 5, versetul 17.

[6] Cartea a treia a regilor, capitolul 18, versetul 1.

[7] Cartea a treia a regilor, capitolul 18, versetul 27.

[8] Cartea a treia a regilor, capitolul 19, versetul 2.

[9] Cartea a treia a regilor, capitolul 19, versetul 12.

[10] Cartea a treia a regilor, capitolul 19, versetul 18.

[11] Cartea a treia a regilor, capitolul 21, versetul 19.

[12] Cartea a treia a regilor, capitolul 21, versetul 23.

[13] Cartea a treia a regilor, capitolul 22, versetul 38.

[14] Cartea a patra a regilor, capitolul 9, versetele 30-37.

[15] Cartea a patra a regilor, capitolul 2, versetele 2-6.

[16] Cartea a patra a regilor, capitolul 2, versetul 11.

[17] Evanghelia după Matei, capitolul 17, versetele 1-9.

[18] Facerea, capitolul 5, versetul 24.

[19] Apocalipsa, capitolul 11, versetele 1-12.

[20] Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, ediţia a 2-a, Kolos, Iaşi, 2009, pp. 192-194

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here