În fiecare an, la 21 mai, Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe sfinţii împăraţi Constantin şi mama sa Elena, cei „întocmai cu apostolii”. Dacă în legătură cu viaţa împărătesei Elena lucrurile sunt cât de cât clare, în ceea ce priveşte personalitatea împăratului Constantin cel Mare, lucrurile rămân oarecum controversate.

Sfinţii impăraţi Constantin şi mama sa Elena au fost cei care s-au preocupat să scoată creştinismul din anonimat!

De aceea, până astăzi, viaţa acestor sfinţi împărăţi reprezintă un reper pentru creştinii autentici şi o piatră de poticnire pentru cei care vor „să se convingă” de adevărul credinţei creştine.

Uneltiri, morţi şi lupte pentru putere

Pentru cei care aşteaptă cu sufletul la gură să înceapă noul sezon al serialului „Game of Thrones” („Urzeala tronurilor”) viaţa împăratului Constantin cel Mare (306-337) nu ar trebui să fie una senzaţională.

Tatăl său era generalul Constantius Chlorus, cezar al Occidentului la curtea împăratului roman Diocleţan (284-305)[1]. Mama sa, Elena, a fost repudiată de tatăl său pentru ca el să se poată căsători cu Theodora, fiica împăratului Maximian[2] care era august peste partea occidentală a Imperiului Roman.

În aceste condiţii, Constantin este trimis la curtea imperială a împăratului Diocleţian (august peste Orient), pentru ca acesta să se asigure că tatăl său îi va asculta ordinele.

Situaţia se precipită odată cu abdicarea lui Diocleţian şi a lui Maximian, când Constantin fuge la tatăl său în Britania. Dar, în anul 306, Constantius Chlorus moare şi Constantin este proclamat împărat de armată.

În luna noiembrie a anului 308, în cadrul conferinţei de la Carnutum, Constantin este recunoscut oficial cezar în Occident, iar Maxentius (fiul lui Maximian) care se proclamase, la rândul său cezar, este considerat uzurpator.

Pentru a-şi apăra tronul, Constantin pătrunde cu armatele sale în Spania (310) şi, pe urmă, în nordul Italiei, unde îl înfrânge pe Maxentius la Turin şi Verona. Însă bătălia decisivă avea să se dea în anul 312, la Pons Milvius, lângă Roma.

După cum spuneam, până aici, nimic senzaţional. Doar intrigile obişnuite din istorie şi din filmele inspirate din perioadele Antică sau a Evului Mediu. Însă, aşa cum ştim, viaţa bate filmul!

Constantin – împăratul providenţial

Ştiu că pare aproape imposibil pentru noi, cei de astăzi, să credem în minuni cu cruci din lumină care apar pe cer în miez de zi. Adică, pe bune? La câte prezintă televiziunile, ne vine, mai degrabă, să credem că este vorba de o punere în scenă ieftină a unui candidat la vreo funcţie publică.

Constantin cel Mare – împăratul care a schimbat istoria!

Dar, Biserica ne spune că un astfel de eveniment a avut loc de-adevăratelea. El s-a întâmplat înaintea bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din anul 312 dintre viitorul împărat Constantin cel Mare şi uzurpatorul Maxenţiu.

Istoricul care a stat lângă Constantin, Eusebiu de Cezareea[3], ne relatează că, înaintea bătăliei, Constantin avea mult mai puţini soldaţi decât adversarul său. De aceea, s-a rugat „Diviniţăţii unice” pe care începuse să o adore tatăl său şi I-a cerut ajutorul. Ca răspuns la rugăciunile sale, în timpul zilei, Constantin, alături de întreaga armată, a văzut pe cer o cruce de lumină. Însă nu a ştiut cum să interpreteze această viziune.

Abia în timpul nopţii, Domnul Hristos I s-a arătat cu aceeaşi cruce în mână şi i-a spus să folosească acest semn în toate luptele cu duşmanii săi.

La prima vedere, o astfel de relatare pare una incredibilă şi menită să justifice, ca de atâtea ori în istorie, faptele unui pretendent la tron. Mai mult, unii spun că este posibil să fi fost vorba de o halucinaţie a unui om aflat în momente de maximă tensiune psihică[4]. Dar, hai să analizăm un pic situaţia!

În primul rând, crucea de lumină fusese văzută de întreaga armată.

Apoi, Constantin i-a întărit istoricului Eusebiu de Cezareea, printr-un jurământ, veridicitatea celor relatate. La prima vedere, chestia asta cu jurământul nu pare o mare scofală. Însă Constantin nu ar fi avut de ce să se mai jure în faţa unui supus de-al său în momentul când i-a povestit această întâmplare, pentru că era deja împărat. Deci, această experienţă îl marcase.

Dar cel mai important argument îl reprezintă ce s-a întâmplat după aceea în viaţa lui Constantin cel Mare. Pur şi simplu, dis-de-dimineaţă, el s-a trezit şi a dat ordin să fie confecţionate stindarde cu semnul Crucii pe care el îl văzuse în viziune şi în vis. După cum se ştie, acel semn i-a adus mereu victoria.

Aşa se face că în semn de recunoştinţă, în anul 313, împreună cu cumnatul său Licinius, va emite edictul de la Mediolanum (Milano de astăzi) prin care hotăra ca religia creştină să aibă drepturi egale cu celelalte religii recunoscute în Imperiul Roman.

Constantin cel Mare şi creştinismul

Odată cu domnia lui Constantin cel Mare, începe o nouă eră creştină. Dacă până atunci, adepţii lui Hristos trebuiau să se ascundă şi să se roage în catacombe, acum lucrurile se schimbă radical.

Pentru alte informaţii: Constantin şi Elena, Sfinții Împărați care au scos creștinismul din catacombe

Noul împărat, în semn de recunoştinţă faţă de ajutorul primit de la Dumnezeul creştinilor, începe să se identifice cu această credinţă. Astfel, pe monedele imperiale pe care Constantin le emite apar simboluri creştine.

De asemenea, preoţii şi episcopii primesc diverse scutiri de taxe şi impozite, se permite folosirea tribunalelor ca locaşuri de cult, iar clerul creştin primeşte subvenţii.

Mai mult, episcopii aveau dreptul să judece, iar sentinţele lor erau irevocabile. În plus, tot lor, li s-a acordat şi dreptul de a elibera sclavi, drept care, până atunci, era rezervat guvernatorilor.

În continuare, Constantin construieşte biserici la Ierusalim (Sfântul Mormânt) şi la Bethleem, adică în locurile unde Hristos a înviat şi unde S-a născut. Tot el proclamă duminica, prima zi a săptămânii, sărbătoare oficială a creştinilor.

Merită Constantin să fie considerat un sfânt creştin?

În ciuda măsurilor administrative pe care Constantin cel Mare le-a luat în favoarea creştinilor, au fost unele voci care au contestat faptul că el ar fi crezut cu adevărat în Hristos.

O privire hotărâtă, da totuşi serenă – sfântul împărat Constantin cel Mare.

Printre argumentele lor se numără faptul că el s-ar fi botezat abia pe patul de moarte, că a păstrat titlul de preot suprem (pontifex maximus) al tuturor religiilor din Imperiul Roman şi că noua sa capitală, Constantinopolul, ar fi fost consacrată după ritualul păgân.

De fapt, raţiunea lui Constantin a fost una foarte practică. Păstrând titlul de preot suprem al tuturor religiilor din Imperiu, el nu a putut fi niciodată acuzat de partizanat în favoarea creştinilor.

Sub domnia sa, începând cu anul 324, după ce l-a învins pe Licinius la Adrianopol (iulie) şi Chrysopolis (septembrie), Imperiul Roman era din nou unificat, situaţie nemaiîntâlnită din anul 285. Prin urmare, era nevoie de multă abilitate politică pentru a armoniza atâtea religii şi atâtea populaţii diferite.

Dacă nu ar fi procedat în acest fel, Constantin ar fi riscat un război religios intern.

Că este aşa ne-o demonstrează faptul că el s-a ocupat de organizarea Primului Sinod Ecumenic, din anul 325 de la Niceea. În afară de faptul că această întâlnire a episcopilor creştini a adus religia înfiinţată de Hristos în prim plan, Constantin a urmărit ca Biserica să nu fie dezbinată, situaţie care ar fi provocat mari tulburări în imperiu.

De asemenea, în Constantinopol,  noua sa capitală, a dat ordin să fie începută construirea a două biserici impozante – una dedicată Sfintei Înţelepciuni (Divine) şi alta Sfintei Păci (Divine). În consecinţă, orientarea creştină a lui Constantin nu poate fi pusă la îndoială.

Deci, el era foarte atent la problema religiozităţii din Imperiul Roman şi, prin urmare, faptul că a păstrat titlul de preot suprem al tuturor religiilor din Imperiu care îi permitea să intervină în viaţa religioasă a fost unul pe deplin justificat.

Aşa se explică şi de ce el nu s-a botezat de la început! Însă dinastia pe care a întemeiat-o s-a bazat pe credinţa că el, Constantin, este alesul lui Dumnezeul pe pământ.

El a murit în ziua de 21 mai 337 (mai precis, noaptea dinspre 21 spre 22 mai), la Nicomedia, după ce, cu scurt timp înainte, primise Botezul.

Analizând din punctul de vedere al vieţii publice, putem spune că, într-adevăr, viaţa lui Constantin cel Mare a fost una a unui  împărat care a trebuit să ordone execuţii, care a întreprins expediţii militare în urma cărora au murit oameni şi familii întregi au fost nenorocite sau care a trebuit să uneltească, să manipuleze şi să facă tot felul de aranjamente politice pentru a-şi atinge scopurile.

Însă, din punct de vedere, strict al vieţii creştine, asemeni tâlharului de pe cruce, pentru faptul că s-a botezat cu puţin timp înainte de moarte, este clar că i-au fost iertate, împreună cu păcatul strămoşesc, toate păcatele personale.

Pentru alte informaţii: Tainele Botezului şi Mirungerii – semnificaţii teologice

După aceea, trebuie să vorbim despre opera lui de scoatere din anonimat a religiei creştine şi despre acţiunile sale care au dus la încreştinări şi la întărirea credinţei atâtor oameni. O lucrare demnă de un adevărat apostol!

În afară de acest lucru, viziunea pe care a avut-o şi modul în care au decurs evenimentele în favoarea lui ne arată că el a fost, într-adevăr, un ales al lui Dumnezeu.

Sunt doar câteva dintre elementele pe care Biserica s-a bazat atunci când l-a declarat pe Constantin cel Mare sfânt şi l-a considerat „întocmai cu apostolii”. Şi cred că această canonizare a fost una pe deplin justificată!

Pentru alte informaţii: Cum este canonizat un sfânt?

Sfânta împărăteasă Elena – mama lui Constantin cel Mare

Alături de împăratul Constantin cel Mare, în ziua de 21 mai, este celebrată şi mama sa, împărăteasa Elena.

Sfântul Ambrozie de Milano ne spune despre ea că a avut origini umile, fiind o „stabularia” (o femeie care slujea într-un han sau tavernă). Însă frumuseţea ei şi viaţa curată l-au determinat pe generalul Constantius Chlorus să treacă peste regulile de atunci şi să se căsătorească cu ea.

Deşi ea îi dăruise un fiu, pe Constantin, el a trebuit să o repudieze, pentru a se căsători cu Theodora, fiica augustului Maximian.

După ce Constantin ajunge cezar al Occidentului, în anul 306, ea este chemată la curte şi rămâne până la sfârşitul vieţii alături de fiul ei, influenţându-i deciziile legate de religia creştină.

Deşi ea a rămas în istorie prin faptul că, între anii 325-326, a plecat la Locurile Sfinte unde a descoperit Crucea pe care a fost răstignit Hristos şi locul unde Mântuitorul S-a născut, meritele împărătesei Elena au fost cu mult mai multe.

Istoricul Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa „Viaţa lui Constantin” (Vita Constantini) ne vorbeşte despre viaţa ei curată, despre milosteniile pe care le făcea, despre modul în care îi ajuta şi îi înţelegea pe cei nevoiaşi[5].

În plus, ea a fost un mare ctitor de locaşuri de cult. Din porunca sfintei împărătesei Elena, la Sfântul Mormânt de la Ierusalim, la locul naşterii Domnului Iisus din Bethleem şi pe Muntele Măslinilor de unde El S-a înălţat la cer, au fost dărâmate edificiile păgâne şi ridicate biserici creştine pe care ea, împreună cu fiul ei, împăratul Constantin cel Mare, le-au împodobit cu generozitate.

Concluzii

Minunile există, fie că vrem să le acceptăm sau nu! Iar ceea ce s-a întâmplat cu împăratul Constantin cel Mare este un lucru grăitor în acest sens.

Pentru alte informaţii: Despre minuni

Viaţa lui de după momentul viziunii, pe care unii nu o consideră reală, ne dovedeşte că, în urma acelui eveniment, tânărul Constantin s-a transformat total. Practic, a avut parte de o schimbare din temelii a modului său de gândire, a perspectivei asupra vieţii.

Dintr-un cezar educat într-un mediu păgân (curtea împăratului Diocleţian), Constantin se transformă, peste noapte, într-un ales al lui Hristos pe pământ. Deci da, minunile se întâmplă!

La fel, mama lui, împărăteasa Elena, a reuşit să afle care este Crucea adevărată a Mântuitorului după ce a atins-o de trupul unui mort şi acesta a înviat. Deci, încă o minune!

Chiar dacă ele ne par evenimente luate din filme ştiinţifico-fantastice, aceste minuni au existat, au avut martori şi au rămas consemnate. Iar ele, în schimb, au schimbat cursul istoriei, pentru că, dacă nu ar fi fost Constantin cel Mare împreună cu mama sa, soarta creştinismului cu toată contribuţia pe care el a adus-o la progresul umanităţii ar fi fost puse sub semnul întrebării.

Este remarcabil modul în care lucrează Dumnezeu şi perfecta sincronizare de care dă dovadă.

După veacuri în care creştinii au fost persecutaţi şi nevoiţi să se ascundă, pur şi simplu, deodată, întregul context s-a schimbat, datorită intervenţiei pe care Dumnezeu a făcut-o în istorie prin intermediul lui Constantin cel Mare. Dar toate s-au întâmplat la momentul cel mai potrivit!

De aceea, dacă ar fi să desprind nişte lecţii din viaţa acestor doi mari sfinţi, una ar fi cea care îmi spune să nu renunţ niciodată şi altă lecţie care îmi spune să am răbdare. Pentru că, dincolo de aparenţe, stă întotdeauna Dumnezeu care lucrează spre binele tuturor!

Referinţe

[1] Constantin cel Mare/Flavius Valerius Constantinus în Horia C. Matei, Enciclopedia Antichităţii, Editura Meronia, Bucureşti, 1995, p. 95.

[2] Prof. univ. Emilian Popescu, Note de curs, anul universitar 1999-2000.

[3] http://www.documentacatholicaomnia.eu/03d/0265-0339,_Eusebius_Caesariensis,_Vita_Constantini_[Schaff],_EN.pdf, pp. 944-947.

[4] A se vedea nota 3109, pp. 944-945  din http://www.documentacatholicaomnia.eu/03d/0265-0339,_Eusebius_Caesariensis,_Vita_Constantini_[Schaff],_EN.pdf.

[5] Eusebiu de Cezareea, Vita Constantini, 1, 44-47.

Imaginile sunt preluate, în ordine, de pe: http://s1.ziareromania.ro/?mmid=d84122c36abd00f6a2, https://lindsayclansman.wordpress.com/2015/03/03/the-conversions-of-constantine-and-clovis-compared-and-contrasted/, https://www.google.ro/search?q=constantin+the+great&hl=ro&tbm=isch&source=lnt&tbs=isz:l&sa=X&ved=0ahUKEwjauo_7kZbbAhVDKywKHS1hCJQQpwUIHg&biw=1440&bih=794&dpr=1#imgrc=GviPTO2k3dikyM:

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here