Sfinții Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz (Teologul) și Ioan Gură de Aur (Hrisostomul)

0
55
Datorită culturii teologice profunde și a operelor care au lămurit aspecte importante din învățătura de credință creștină, sfinții Trei Ierarhi sunt considerați patronii spirituali ai școlilor de teologie ortodoxă.

În fiecare an, pe 30 ianuarie, Biserica Ortodoxă îi serbează pe sfinții ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz (Teologul) și Ioan Gură de Aur (Hrisostomul).

Chiar dacă fiecare dintre acești sfinți are o zi proprie de prăznuire[1], necesitatea acestei sărbători a apărut ca urmare a unei dispute destul de stânjenitoare pentru comunitatea creștină. Undeva în preajma celei de-a doua jumătăți a secolului al XI-lea, exista o dispută, hai să-i spunem „nejustificată”, cu privire la ierarhizarea acestor sfinți.

Unii susțineau că sfântul Vasile cel Mare este mai important decât sfântul Grigorie de Nazianz și decât sfântul Ioan Gură de Aur, alții că sfântul Grigorie merită această cinste și, în fine, a treia grupă care îl vedea pe sfântul Ioan ca fiind cel mai valoros.

Chestiunea devenise destul de serioasă, încât se ajunsese chiar la episoade de ură între membrii acestor facțiuni.

În acest context, Sinaxarul[2] ne spune că mitropolitul Ioan Mavropous (ultimul mare imnograf creștin) al cetății Evhaita a avut o viziune în care i s-au înfățișat cei trei sfinți și i-au spus că în fața lui Dumnezeu ei sunt egali. Prin urmare, el a fost îndemnat să întemeieze o sărbătoare comună pentru ei, astfel încât cearta cu privire la întâietate să înceteze.  Această viziune a avut loc, potrivit Tradiției, în timpul domniei împăratului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118).

Pentru alte informaţii, click aici

Fiecare dintre acești mari dascăli ai lumii au avut o pregătire teologică profundă și au avut contribuții remarcabile la tezaurul învățăturii creștine[3], toți trei au dus o viață ascetică ireproșabilă și, de asemenea, au dat dovadă de implicare în ajutorarea celor aflați în nevoi. Dar, de fapt, toate aceste dimensiuni ale personalităților lor sunt  elementele care alcătuiesc slujirea arhierească. De aceea, sărbătoarea din ziua de 30 ianuarie se numește a „sfinților trei ierarhi”.

Sfântul Vasile cel Mare – „mâna care lucrează”

Pentru a exprima plastic unicitatea fiecăruia dintre cei trei mari ierarhi, în tradiția creștină răsăriteană, a fost folosită o sintagmă care îl compară pe sfântul Vasile cu mâna care lucrează, pe sfântul Grigorie cu mintea care cugetă, iar pe Ioan cu gura care vorbește.

Sfântul Vasile cel Mare provenea dintr-o familie înstărită care a avut posibilitatea să-i asigure o educație foarte elevată. Acest lucru a constituit baza transformării de mai târziu a sfântului Vasile care a ajuns, în timpul studiilor de la Atena, să fie foarte bun prieten cu sfântul Grigorie de Nazianz.

Această prietenie a rămas, până astăzi, un reper în istoria creștină.

În urma unui periplu ascetic în Egipt și în alte locuri de mare trăire duhovnicească, sfântul Vasile devine autorul „Regulilor Mari” și al „Regulilor Mici” cu privire la viața călugărilor și, pe baza lor, a pus bazele unor mănăstiri.

Erudiția sa teologică este evidențiată atât în interpretările pe care ni le-a lăsat cu privire la Cartea Facerii (Hexaimeronul) și Psalmi, dar, mai ales, în tratatul de teologie care este dedicat învățăturii despre Sfântul Duh.

În plus, el este autorul uneia dintre cele trei variante ale Liturghiei folosite astăzi în cultul ortodox și al celebrelor „Molitfe” de exorcizare care se citesc în ziua de 1 ianuarie (ziua de prăznuire a sfântului Vasile) și în ocazii speciale.

Sfântul Vasile cel Mare ajunge să fie arhiepiscop al cetății Cezareea din Capadocia și, în această calitate, dovedește o mare aplecare spre partea practică a creștinismului. Astfel, el este cel care a înființat  primele așezăminte de asistența socială, unde se oferea protecție și îngrijire văduvelor, celor abandonați și bolnavi. Aceste așezăminte au rămas în istorie sub denumirea de „Vasiliada”.

Pentru alte informaţii, click aici.

Astfel, calitățile lui de bun organizator și de întemeietor al mai multor mănăstiri și al așezămintelor de asistență socială i-au adus apelativul „mâna care lucrează”.

Sfântul Grigorie de Nazianz – „mintea care cugetă”

În istoria creștinismului, dintre multitudinea de sfinți, scriitori bisericești sau teologi, doar trei au primit apelativul de „teologul”[4]. Sfântul Grigorie este unul dintre ei și numai acest fapt ar trebui să clarifice originile sintagmei „mintea care cugetă”.

Sfântul Grigorie s-a născut în jurul anului 330, într-o familie creștină, tatăl său fiind episcop. Acest lucru, dublat de faptul că familia sa a putut să-l susțină financiar pe perioada studiilor, l-a ajutat pe Grigorie să aprofundeze învățătura creștină într-o manieră extraordinară.

Așa se face că, după ce o perioadă fuge de preoție, datorită marii responsabilități pe care o implică această slujire, într-un final, ajunge preot la biserica Sfânta Înviere din Constantinopol. Situația pe care el a întâlnit-o în capitala imperială era departe de a fi una favorabilă.

Macedonienii (penvmatomahii), care negau dumnezeirea Duhului Sfânt, erau majoritari. Singura insulă a ortodoxiei rămăsese biserica unde era preot sfântul Grigorie. Dar, de la amvonul acestei biserici, acest mare ierarh avea să facă istorie.

„Cele 5 Cuvântări Teologice” pe care el le-a rostit au rămas un model de raționament teologic și au răsturnat situația în favoarea celor care susțineau că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat. Acest lucru atrage atenția unor persoane influente de la curte, care mijlocesc ca el să devină patriarh de Constantinopol, fiind înscăunat chiar de împăratul Teodosie la 27 noiembrie 380.

De altfel, în această calitate sfântul Grigorie avea să participe la lucrările celui de-al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 381). Apoi, scârbit de intrigile unor episcopi cu mare influență la curte, și, pentru a nu produce tulburare în rândul credincioșilor, sfântul Grigorie părăsește scaunul de patriarh și se retrage la Nazianz unde se dedică unei vieți de intensă rugăciune.

Pentru alte informaţii, click aici

Sfântul Ioan Gură de Aur – „gura care cuvântă”

Și în cazul acestui sfânt, apelativul este unul pe deplin meritat. De la niciun scriitor sau orator creștin nu ne-au rămas atâtea lucrări ca de la sfântul Ioan Gură de Aur.

Ca și sfântul Vasile cel Mare și sfântul Grigorie de Nazianz, sfântul Ioan a provenit dintr-o familie cu posibilități financiare. După ce a rămas văduvă la o vârstă foarte tânără (aproximativ 20 de ani), Antusa, mama sa, a renunțat să se recăsătorească și s-a dedicat educării fiului ei.

Roadele nu au încetat să apară și, după ce, în primă fază, Ioan a fost instruit de mama sa, a urmat cursurile marelui retor Libanius și ale filosofului Andragatiu, pe care i-a impresionat cu talentul său oratoric.

După o perioadă de viață ascetică, sfântul Ioan este hirotonit diacon de Meletie al Antiohiei, iar, în perioada celor 6 ani de diaconat, a scris celebrul tratat „Despre Preoție”, considerat una dintre cele mai frumoase descrieri ale acestei Taine.

După aceea, este hirotonit preot cu misiunea de a fi predicator și, timp de 12 ani, combate, în cuvântările sale, ereticii și influențele iudaismului asupra vieții creștine, ceea ce contribuie într-o măsură însemnată la ridicarea moralei creștine din regiune.

Faima sa devine din ce în ce mai mare și, în 397, ministrul Eutropiu mijlocește ca el să fie patriarh al Constantinopolului în locul vacantat în urma morții patriarhului Nectarie.

Din păcate pentru sfântul Ioan, realitatea cu care el s-a confruntat din această poziție a fost una destul de complicată pentru un om căruia nu-i plăcea să mimeze moralitatea. Astfel, el intră în conflict deschis cu împărăteasa Eudoxia și cu patriarhul Teofil al Alexandriei.

În urma unor intrigi elaborate, Teofil reușește să-l exileze pe sfântul Ioan, dar acesta este rechemat în urma unei răscoale a credincioșilor care își cereau păstorul și în urma unui cutremur care a fost considerat un semn divin.

Cu toate acestea, după două luni, Teofil reușește să convoace un sinod care îl depune definitiv pe sfântul Ioan din treapta de patriarh și, apoi, se hotărăște exilul lui în Cucuz (Armenia). Dar, pentru că Ioan încă avea prieteni importanți, atât în Constantinopol cât și Antiohia, este relocat. El moare în timpul călătoriei de la Cucuz la Pityus, la 14 septembrie 407, rostind „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”!

În afară  de predicile și tâlcuirile emblematice  ale Evangheliei după Matei și ale celor 14 epistole ale sfântului apostol Pavel, sfântul Ioan rămâne în istoria creștină și pentru „Molitfele” sale, dar mai ales pentru definitivarea ritualului Liturghiei în varianta cel mai des folosită în cadrul cultului ortodox până în zilele noastre.

Pentru alte informaţii, click aici

Concluzii

Aceste trei mari personalități ale teologiei și vieții ascetice creștine au rămas în istorie ca adevărate stele călăuzitoare care ne pot ghida prin tumultul vieții. Deși au avut funcții importante în cadrul ierarhiei și administrației bisericești, ei au fost oameni de o profundă viețuire creștină. Au avut o ură viscerală pentru tot ceea ce înseamnă conduită păcătoasă, dar au dat dovadă de o dragoste extraordinară pentru păcătoși.

După cum se poate vedea, sfințenia nu se câștigă doar printr-o izolare în pustie și ducerea unei vieți ascetice (oarecum liniștite). Ea presupune, în primul rând, slujirea celorlalți și lupta împotriva imoralității.

Cei trei mari ierarhi, au avut acest lucru în comun și, pentru acestea, au avut de suferit. Dar au continuat să lupte!

Una dintre ideile importante pe care ar trebui să le desprindem din această sărbătoare este că diferența dintre noi, oamenii obișnuiți, și marile personalități ale istoriei creștine constă în faptul că acestea din urmă au făcut ce este corect, indiferent de consecințe.

Referinţe

[1] Sfântul Vasile cel Mare este prăznuit la 1 ianuarie, sfântul Grigorie de Nazianz la 25 ianuarie, iar sfântul Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie și la 27 ianuarie.

[2] Culegere cu relatări ale celor mai importante evenimente din viețile sfinților care sunt ordonate în funcție de ziua de prăznuire a sfinților respectivi.

[3] Datorită contribuției lor remarcabile la aprofundarea teologiei creștine, ei sunt considerați patronii școlilor de teologie și ai gândirii teologice.

[4] Aceștia sunt: sfântul apostol și evanghelist Ioan, sfântul Grigorie de Nazianz († 390) și sfântul Simeon Noul Teolog († 1022).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here