Spovedanie și nepostire

0
469

Ce-ar fi dacă ne-am imagina pentru câteva clipe mari teologi? Ştiu că nu vă vine, dar să zicem! Ne aşezăm la biroul ticsit de ediţii ale Bibliei în aramaică şi greacă, ne uităm la biblioteca doldora de scrieri ale Sfinţilor Părinţi şi ale marilor teologi, ne aprindem un bob de tămâie, spunem şi o rugăciune pentru luminarea minţii şi ne punem pe „cujetat”.

Şi cujetăm… şi cujetăm…Şi cum stăm noi aşa, privind spre fumul de tămâie care se ridică agale, ne punem întrebări în legătură cu postul şi cu Spovedania. Ce este de fapt postul? Ce este Spovedania? Este vreo legătură strânsă între ele? Dacă nu, de ce? Dacă da, cum se explică? Şi tot aşa!

Sincer să fiu, mi-ar plăcea să cred că majoritatea preoţilor fac aceste lucruri… De acord! Nu neapărat în ordinea sau în cadrul menţionate de mine! Dar mi-ar plăcea să cred că-şi pun mintea la contribuţie! Şi, după ce le vin câteva idei, încearcă să le discute cu alţi preoţi sau teologi, ca să vadă dacă nu cumva bat câmpii sau, dimpotrivă, au aprofundat învăţătura Bisericii într-un mod cât se poate de ortodox.

De ce spun toate astea? Pentru că există lucruri care sunt considerate de la sine înţelese şi pe care le întâlnesc în viaţa de zi cu zi sub forme atât de diverse, încât nu am cum să nu mă simt complexat că am o imaginaţie atât de săracă.

Tocmai eu care am copilărit cu saga „Războiul stelelor” şi nu am ratat nicio emisiune de-a lui Mironov de după Revoluţie.  Unul dintre aceste lucruri este cel despre care am citit de curând într-un articol pus pe Facebook (Unde altundeva?) de unul dintre profesorii mei (Lăudat fie numele lui!) – Un preot rupe tăcerea! http://www.voceatransilvaniei.ro/?p=695759.

Titlul este cât se poate de incitant! Te aştepţi ca preotul cu pricina, eventual sub acoperire, să spună cât costă cea mai nouă limuzină a ierarhului său, cât face noul gadget al nu ştiu cărui arhimandrit şi cam cât au trebuit să cotizeze el şi ceilalţi preoţi din eparhia respectivă pentru toate. Dar nu! Secretul este mult mai grav! Este atât de apăsător, încât bietul preot nu a mai suportat greutatea lui şi a simţit nevoia să se descarce.

Şi, într-un exces de sinceritate, ne-a spus o mare taină: creştinii care vor să meargă la Spovedanie nu trebuie să postească înainte! „Doar atât?” o să ziceţi. Da, doar atât! Numai că acum nu mai putem noi dormi. Păi, tot ce ne-au spus atâţia preoţi până acum nu se pune? Ba… se pune şi nu prea!

Mai întâi, trebuie să conştientizăm că Spovedania este una dintre cele 7 Taine ale Bisericii instituite de Mântuitorul Hristos şi ea are un caracter sacramental, adică ne transmite o lucrare specială a harului divin prin care ni se iartă păcatele pe care le-am mărturisit şi pe care le regretăm sincer. În situaţii obişnuite, se recomandă ca, înainte de a veni în faţa duhovnicului, să ne facem un proces de conştiinţă şi să ne dăm seama de greşelile făcute.

Sunt cazuri în care penitentul realizează că anumite fapte sunt greşite, dar nu le regretă. (Cum să-ţi pară rău când echipa ta a câştigat finala şi tu l-ai luat peste picior pe un suporter al echipei adverse, care mai atrăgea în tricoul lui mulat şi privirile fetei pe care tocmai puseseși ochii?) Astfel de păcate nu pot fi iertate, pentru că Spovedania nu este un fel de maşină de spălat pentru rufele murdare ale sufletului.

Ea îşi propune să-l ajute pe creştin să progreseze din punct de vedere spiritual şi, eventual, să-l pregătească pentru unirea cu Hristos prin Împărtăşanie. Or, fără regretul faţă de păcatele săvârşite nu se prea poate vorbi de schimbarea atitudinii, despre intenţia de a face mai degrabă binele decât răul sau despre dorinţa de comuniune cu ceilalţi. De aceea, este nevoie de preot!

Dincolo de calitatea lui de „martor” în faţa lui Hristos, duhovnicul are marele rol de a ne face să conştientizăm starea spirituală în care ne aflăm. El nu este acolo ca să ne judece iar noi nu mergem la Spovedanie ca să fim pedepsiţi! Dimpotrivă, în molitfa de dinainte de mărturisirea propriu-zisă, suntem atenţionaţi: „Luaţi seama!

De vreme ce aţi venit la doctor, să nu plecaţi nevindecaţi!”. Deci, preotul nu este judecător, ci un fel de „doctor al sufletelor” care a primit de la Dumnezeu puterea „de a lega şi dezlega” păcatele (Evanghelia după Matei, cap. 18, versetul 18, Evanghelia după Ioan cap. 20, versetul 23).

În continuare, după ce primeşte vindecarea (iertarea păcatelor), cel care s-a spovedit primeşte şi tratamentul (canonul). Încă mai există preoţi care le spun credincioşilor să cumpere nu ştiu câte lumânări, să achiziţioneze cărţi de la magazinul bisericii sau să facă nu ştiu ce donaţii.

Aşa încerc să-mi explic de ce canonul a fost şi încă este considerat de mulţi o pedeapsă. Dimpotrivă, canonul are un caracter pur spiritual şi este menit să-l ajute pe cel care tocmai s-a spovedit să nu mai greşească. Practic, el constituie un fel de tratament care îl va ajuta pe penitent în perioada de convalescenţă sufletească.

De obicei, canonul cel mai dificil constă în îndemnul ca penitentul să nu mai repete păcatele săvârşite. (Dacă vi se pare uşor, încercaţi să nu vă mai bârfiţi şeful sau să nu mai râdeţi de invitaţii de la WowBiz!) Apoi, apar şi alte recomandări: instituirea unui program de rugăciune, citirea anumitor cărţi care ar putea oferi modele sau răspunsuri la frământări personale şi, bineînţeles, postul.

Pentru creştini, postul are cel puţin 3 semnificaţii: 1) jertfă, formă de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru o binefacere; 2) mijloc de exersare a virtuţii şi 3) modalitatea de pregătire spirituală pentru un eveniment important din viaţa Bisericii (o sărbătoare importantă – Postul Crăciunului, Postul Paştelui) sau din viaţa fiecăruia (pregătirea în vederea Spovedaniei sau a primirii Sfintei Împărtăşanii, pregătirea în vederea unui examen etc.). În legătură cu Spovedania, postul este întâlnit în ultimele două ipostaze.

Ca mijloc de exersare a virtuţii, prin înfrânările pe care ni le propune, postul ne ajută să ne întărim voinţa. Destul de mulţi creştini cred că aceste abţineri se referă mai degrabă la evitarea consumului de alimente de origine animală. Prin urmare, postul este confundat cu un fel de dietă. Însă, cred că este important ca, în această perioadă, să se limiteze cât mai mult prilejurile de a-i judeca pe alţii.

S-ar putea să nu reuşim din prima, dar, de aceea, se numeşte exerciţiu spiritual. Şi, ca orice exerciţiu, trebuie repetat până ne iese! În plus, se recomandă ca, într-o astfel de perioadă a înfrânării, să fie intensificată şi rugăciunea. În felul acesta, primim ajutor divin iar atenţia ne este îndreptată, în mod natural, asupra dialogului nostru cu Dumnezeu şi nu asupra dificultăţilor pe care voinţa noastră trebuie să le depăşească. Toate acestea explică de ce postul se regăseşte între principalele recomandări ale duhovnicilor.

Pe de altă parte, în calitatea sa de mijloc de pregătire spirituală, postul ne ajută să intrăm în atmosfera necesară procesului de conştiinţă de dinaintea întâlnirii cu duhovnicul. Şi asta pentru că, în momentul în care ne abţinem de la anumite obiceiuri, când renunţăm la anumite feluri de mâncare şi, mai ales, când ne rugăm, este mult mai uşor să ne dăm seama de greşelile noastre, să ne smerim şi să le regretăm.

Dar asta nu înseamnă că Spovedania trebuie neapărat precedată de post. Când cineva se simte cu sufletul încărcat, este clar că procesul de conştiinţă nu-şi mai are rostul. Deja, persoana respectivă îşi conştientizează păcatele, ştie că a greşit şi, mai ales, regretă faptele făcute. Despre ce pregătire să mai fie vorba? Omul acela, oricare ar fi el, suferă. Pur şi simplu, simte durere în suflet!

Trebuie ajutat şi atât! În astfel de cazuri, postul nu mai este necesar. Ba, poate fi chiar un impediment, întrucât îl descurajează pe cel care ezită să vină la Spovedanie. Este ca şi cum i s-ar interzice unui grav bolnav să primească tratamentul, dacă nu aleargă până la doctor.

Acum, să revenim la exerciţiul nostru de imaginaţie de la început. Ală cu teologul. Ce-i drept, este cam greu să te pui în locul unui astfel de gânditor, dar şi când îţi iese…De aceea, nu prea am reuşit să-mi dau seama de ce unii, preoţi şi laici cu burţi proeminente şi obrajii roşii, propovăduiesc necesitatea postului de dinaintea Spovedaniei cu orice preţ şi nu vor să se gândească la motivaţia unei astfel de recomandări.

Poate aşa or fi auzit că se face? Dar, chiar şi aşa, să fie oare mai important conformismul decât încercarea de a găsi motivaţia teologică din spatele anumitor sfaturi ale înaintaşilor? Este cam greu să găsim un răspuns la astfel de dileme. Dar cred că ar ajuta mult dacă le-am adresa celor care ne spun ce se poate şi ce nu se poate un simplu „De ce?”.

Aşa că, până ne răspund, este bine să mergem să ne mărturisim. Dar să o facem şi pentru că simţim nevoia unei curăţiri sufleteşti şi nu pentru că „am postit” şi trebuie neapărat să ne spovedim. Altfel, riscăm să facem gesturi goale, fără implicare personală. Şi cred că nici Dumnezeu şi nici noi nu am vrea aşa ceva!

P.S.: Dacă v-a plăcut acest articol, s-ar putea ca şi prietenilor voştri să le placă. De aceea, vă rog să-l distribuiţi în reţeaua dumneavoastră!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here