Suntem doar ocupaţi, nu şi eficienţi

Viaţa noastră seamănă din ce în ce mai mult cu o cursă contra cronometru. Chiar dacă ştim cu toţii că Dumnezeu a făcut întreaga lume în etape, noi vrem să facem totul deodată! Rezultatul îl ştim cu toţii: oboseală, frustrare şi un imens sentiment de neîmplinire!

Era obosit după o zi de muncă petrecută în soarele torid al verii. Cu toate acestea, era mulţumit şi liniştit, iar fumul calm al ţigării lui se ridica leneş ca o mărturie. Bunicul meu trecuse prin multe la viaţa lui şi, la vârsta pe care o am când scriu aceste rânduri, el deja construise vreo trei case, luptase în Al Doilea Război Mondial, supravieţuise unei foamete, crescuse trei copii şi trecuse prin provocări ale vieţii care puteau umple biblioteci întregi. Cu alte cuvinte, trăise şi realizase mai mult decât mine cu toate diplomele la un loc. Cum reuşise toate astea?

„Voi nu aveţi probleme! Voi, pur şi simplu, vă plângeţi! Vă fâţâiţi de acolo până acolo, fără să aveţi habar ce aveţi de făcut! Doar vă agitaţi”! Nu era tocmai ceea ce mi-aş fi dorit să aud, dar era adevărul! Aşa că l-am întrebat unde greşim şi el mi-a spus că suntem prea ocupaţi. Îmi venea să-i spun: „Hello! Păi, tocmai asta este problema! Cum să facem să nu mai fim aşa ocupaţi?”. Dar l-am lăsat în pace, convins că felul lui de a vedea lucrurile nu mai era unul actual. Aveau să treacă mai mulţi ani până să înţeleg ce a vrut să spună, pentru că, într-adevăr… suntem prea ocupaţi!

De dimineaţă până seara, telefoanele nu ne dau pace. Apeluri, mesaje, notificări, toate ne ocupă şi ne fragmentează timpul la infinit. La fel se întâmplă cu serviciile noastre, cu termenele lor limită, întâlnirile, ședințele şi o mulţime de instruiri care să ne ajute să fim tot mai eficienţi, dar degeaba! După aceea, vin ştirile, care mai de care mai noi, mai importante – pe care, dacă nu le ştim, riscăm să devenim cei mai „înapoiaţi”! Aşa se face că vieţile noastre devin pline de proiecte „personale”. Le ştim cu toţii, alea pe care le amânăm sau, şi mai fain, le începem şi le lăsăm baltă, fie că vorbim despre cea mai nouă dietă „super eficientă” sau despre vacanţa „de vis” pe care o amânăm de câţiva ani.

Majoritatea dintre noi cunoaşte, într-un fel sau altul, aceste „experienţe”. Însă ce este trist este faptul că ele ne ocupă tot timpul, suntem cumva conştienţi de ele şi, cu toate acestea, se pare că nu facem nimic. În acest fel, nu avem timp de noi, nu avem timp de ceilalţi, nu avem nici măcar timp de Dumnezeu, adică nu avem timp să trăim. Pare că suntem nişte roboţi ai unui sistem pe care, paradoxal, chiar noi ni l-am stabilit şi din care nu mai reuşim să ieşim. Timpul trece pe lângă noi cu o viteză ameţitoare şi lasă în urmă multe regrete pentru ceea ce ar fi putut să fie. Ce este de făcut?

Dacă ar fi după mine, probabil că, mai întâi, aş încerca să fac rost de puţină linişte. În fiecare zi! Câteva momente, nu multe, vreo 10-15 minute, înainte să adorm, timp în care să stau de vorbă cu mine! Doar 10 minute pe zi, dar în fiecare zi! Ideea nu este a mea. Această soluţie a fost tot timpul în faţa mea sau, mai precis, în atenţia urechilor mele, la fiecare Liturghie. De fiecare dată când se săvârşeşte slujba unei sfinte Taine, în tradiţia creştină ortodoxă, preotul începe cu Binecuvântarea mare: „Binecuvântată fie împărăţia Tatălui, şi a Fiului şi a Sfântului Duh!”. La prima vedere, este doar o formulă ritualică, nimic mai mult! Însă menirea acestei binecuvântări este aceea de a ne transpune în alt spaţiu, în altă formă de existenţă, cea spirituală, unde timpul nostru uman nu mai curge. El este suspendat, ca noi să avem liniştea necesară să ne apropiem de Dumnezeu. Şi, în cazul meu, de cele mai multe ori funcţionează. Mă liniştesc de tot ceea ce înseamnă zbuciumul unei vieţi contemporane.

Revin la bunicul meu. El avea în tot ce făcea ritm! Un ritm pe care noi, cei de astăzi, l-am pierdut! Marele rege Solomon a spus cândva că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” (Ecclesiastul, capitolul 3, versetul 1). Apoi, exemplifică această idee cu ajutorul principalelor momente din viaţa omului şi din activitatea cotidiană. Această înţelepciune a rămas valabilă şi astăzi, pentru că „ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (Ecclesiastul, capitolul 1, versetul 9).

De aceea, pentru bunicul meu, ziua avea ritmul ei, săptămâna avea ritmul ei, anul avea ritmul lui şi, în fine, viaţa avea un ritm al ei. În felul acesta, el ştia mereu ce are de făcut şi nu avea cum să fie luat prin surprindere. Chiar dacă apăreau situaţii neprevăzute, avea cum să fie flexibil şi să le facă faţă, pentru că, întâi, se ocupa de ceea ce era cu adevărat important şi, pe urmă, mai strecura şi restul.

Fiecare unitate de timp avea momentele clare de odihnă şi relaxare. Ziua avea orele ei de somn, săptămâna ziua de duminică, iar anul avea vremea iernii, când activitatea era redusă la ceea ce se întâmpla pe lângă casă. De asemenea, nu uita în această perioadă să se bucure de munca lui de peste an. Se întâlnea cu rudele şi prietenii, citea şi făcea lucruri pentru el. Da, în cazul lui, timpul avea răbdare cu oamenii!

Dar mai este o categorie de oameni cu care timpul are răbdare. Este vorba de oamenii credincioşi, pentru că Biserica are şi ea un ritm al ei. Fiecare zi este împărţită în momente care corespund săvârşirii uneia dintre cele 7 sfinte Laude. La fel, fiecare zi din săptămână are o anumită semnificaţie! La rândul lui, anul bisericesc este împărţit în trei mari perioade care au în centru una dintre cele trei demnităţi ale Mântuitorului Hristos: învăţătorească (profetică), arhierească şi împărătească. Totul este ordonat, previzibil şi plin de sens.

Haideţi să vedem care este situaţia noastră! Ritmul zilnic este infernal: ne trezim obosiţi, alergăm repede la serviciu de unde plecăm fără să fim convinşi că se cunoaşte ceva în urma noastră. Ajungem acasă, unde dăm drumul la televizor ca să vedem ne punem la curent cu ultimele „breaking news-uri”  şi ne pregătim pentru a doua zi. La fel, se întâmplă şi în ceea ce priveşte săptămâna: de luni până vineri după-amiază, muncă şi cam atât. După aceea, până duminică dimineaţă – „party” şi, pe urmă, refacere. Însă este vorba de o refacere doar a trupului, nu şi a spiritului. Aceasta este amânată, pentru că a doua zi, este luni şi întregul ciclu se reia.

O dovadă că spiritul nostru nu mai este chiar atât de important pentru noi este faptul că, în ceea ce priveşte ritmul anului, şi la noi, acesta este grupat în trei perioade care se scurg între vacanţa de vară şi cea de iarnă. Câteodată, şi o vacanţă de Paşti! Dar dacă suntem întrebaţi care este sensul Crăciunului, foarte puţini dintre noi se vor gândi mai întâi la evenimentul Naşterii lui Hristos. Pentru cei mai mulţi dintre noi, Crăciunul înseamnă că vine Moş Crăciun. La fel, Paştile înseamnă că vine iepuraşul. Atât! Apropos, nici Moş Crăciun şi nici iepuraşul nu sunt la origine simboluri creştine!

Oricum ar fi, se pare că am pierdut sensul sacru al existenţei noastre. Iar fără acest sens, suntem ca o barcă fără direcţie şi, prin urmare, nu avem cum să ne fixăm un obiectiv (o destinaţie). Practic, lipsa unor obiective autentice accentuează şi mai mult sentimentul unui destin monoton. Dacă nu ştii încotro te îndrepţi, nu ai cum să faci paşi suplimentari, nu ai cum să progresezi. Prin urmare, totul se reduce la „aici şi acum”, pentru că nimic altceva nu mai contează. Şi, totuşi, ce putem face?

În primul rând, trebuie să ne dăm seama dacă suntem mulţumiţi sau nu de existenţa noastră. Aşa că este important să ştim dacă vrem şi altceva! În acest sens, un fragment din discursul lui Steve Jobs de la de la Stanford (12.06.2005) este emblematic: „Pentru ultimii 33 de ani, m-am uitat în fiecare dimineaţă în oglindă şi m-am întrebat: «Dacă astăzi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş face ceea ce urmează să fac?». Şi când răspunsul este „Nu!” pentru prea multe zile în şir, ştiu că trebuie să schimb ceva”!

Ar putea fi de interes şi: Discursul lui Steve Jobs de la Stanford (12.06.2005)

Apoi, trebuie să fim siguri că ceea ce vrem ne ajută să devenim mai buni, să progresăm spiritual, astfel încât să nu lăsăm în urmă doar case, maşini, haine, bijuterii sau mii de poze din vacanţe sau de la petreceri despre care nu ne mai amintim mare lucru.

După aceea, ne trebuie un plan: zilnic, săptămânal, anual şi pentru întreaga viaţă. Cu siguranţă, nu va fi uşor şi nu ne va ieşi de la început! Dar trebuie să perseverăm! Pentru început, sunt suficiente câte 10 minute în fiecare zi. Important este să fie la aceeaşi oră, ca să ne vină mai uşor să stabilim un obicei!

De asemenea, trebuie să fim conştienţi că planul nostru va presupune şi sacrificii. Dacă trebuie să mă rog mai mult, să citesc în plus sau să merg la sală, probabil va trebui să reduc din timpul petrecut la televizor! Doare, dar îmi voi mulţumi mai încolo!

În plus, nu trebuie să renunţăm, oricât de greu ni se va părea la început! M-au fascinat întotdeauna călugării! Ei petrec o viaţă întreagă străduindu-se să-şi poată „linişti gândurile”. Secretul lor? De fiecare dată când dau greş, o iau de la început! Până le iese! La fel trebuie să facem şi noi. Până la urmă, nu am făcut atâtea pregătiri, ca să nu ne punem în aplicare planul. O vom face pas cu pas! Apoi, din când în când, în funcţie de ce se întâmplă „în teren”,  ne vom revizui obiectivele şi modalităţile de a le îndeplini.

Dacă tot ce am spus până acum, vi se pare uşor, vă asigur că nu este! Însă nu este imposibil! Trebuie să fim convinşi că, dacă ceea ce ne-am propus este spre folosul nostru, Dumnezeu ne va ajuta! Dacă nu, trebuie să mai căutăm! Nu avem niciun motiv să mai amânăm! Uitaţi-vă cât de repede trec zilele, săptămânile şi chiar anii. Aşa că haideţi să închidem telefoanele şi să ne liniştim! Doar pentru 10 minute!… Doar pentru început!

2 răspunsuri la „Suntem doar ocupaţi, nu şi eficienţi”

  1. Eu imi caut ritmul in dans. Ador dansul latino-american. Instructorul pe care l-am avut la Mania Latina si-a luat o pauza de 5 luni pentru ca se despartise de iubita lui. Acum revine pe ringul de dans ca instructor cu forte noi, total refacut. Revin si eu la Mania Latina, la grupa la care este el instructor, iar ca instructoare, are o alta dansatoare profesionista, nu cea de care se despartise. Mai testez si alte ritmuri, nu numai salsa si bachata. Vinerea aceasta merg la o demonstratie de tango. Serviciul fix de 8 ore si 30 minute imi consuma 5 zile pe saptamana. Pasiunea pentru dans e mare, este atat de mare incat as lasa tot ca sa ma fac dansatoare de evenimente. Nu e singura mea pasiune. Mai am. Din lipsa timpului disponibil aceste pasiuni se bat cap in cap. Nu mai am 20 de ani, am mai mult, dar nici nu am varsta de pensionare. Pe ringul de dans simt ca zbor. Locuiesc fara companie umana si animala. Dimineata ma trezesc la 5.45 si ies din casa la 6.45 cel tarziu ca sa merg la serviciu. Nu circul cu metroul pentru ca… nu sunt cartita. Am rau de MERS PE SUB PAMANT. Cu liftul si cu avionul imi place sa merg. Cu autocarul, autoturismul si cu trenul, de asemenea. Mi se pare ca mi se scurge viata printre degete din cauza serviciului fix. Iar in momentul de fata nu-mi permit sa las serviciul fix pentru dans. Cu tristete Raluca.

  2. Eu mi-am propus să ajung la sală! Şi, pentru început, mi-am luat minumul de echipamente pentru acasă. O să încep cu 10 minute pe zi şi, pe urmă, o să-mi fac un abonament. Pentru început, va fi unul scump, ca să mă mustre conştiinţa dacă nu mă duc! Scopul este ca mersul la sală să înceapă să se transforme într-o rutină plăcută, care să nu mai presupună o conştientizare atât de accentuată! Dacă-mi iese, o să mă dau mare! (Ştiu că nu este creştineşte!)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *