Tatuajele, piercingurile și alte chestii de body tuning

0
87
Artă, durere și dorința de a transmite un mesaj sau, într-un cuvânt, tatuajul.

Salve, fani ai lui Ami James, admiratori ai lui Kate von D (Mie îmi place foarte mult Chris Garner!) şi voi, iubitori ai conceptului de înfrumuseţare corporală!

În ultima perioadă, s-au tot perindat prin spaţiul media tot felul de emisiuni şi documentare cu cei care doresc să arate mai bine, să-şi afişeze apartenenţa la o comunitate, să aducă un omagiu cuiva sau, pur şi simplu, să exprime ceva despre propria personalitate.

Normal, o astfel de stare de lucruri a dat naştere la tot felul de controverse, la dispute între adolescenţi şi părinţii lor speriaţi sau, de ce nu, între potenţiale sau actuale „partenere” şi sponsorii lor.

Pe tapet, nici mai mult, nici mai puţin, decât o chestiune de care „depinde”, fără îndoială, viitorul umanităţii: este sau nu păcat să ne facem tatuaje sau piercinguri?

Toată treaba porneşte de la felul în care Biserica defineşte păcatul: călcarea conştientă şi liberă a voinţei divine exprimate în legea morală[1]. Ei, aici e aici! Păi, este scris undeva, negru pe alb, că a-ţi „înfrumuseţa” trupul este un păcat?

Adică, Dumnezeu chiar nu are altă treabă decât să Se preocupe de modul în care îmi decorez corpul, pe care tocmai El mi l-a dăruit? Nu sau, cel puţin, nu în mod explicit. Ei, şi, de aici, „dă-i si luptă ca la pazeşopt”.

Tradiţionaliştii se opun vehement tatuajelor, pentru că ele ar „schimonosi” cumva trupurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Trupuri pe care trebuie să le considerăm un dar şi nu să le alterăm.

O astfel de teză este şubredă, întrucât există o linie foarte fină între a „înfrumuseţa” şi a „schimonosi”, deoarece unii dintre susţinătorii tatuajelor şi a piercingurilor susţin (Şi, uneori, chiar aşa este!) că, de fapt, vorbim de o formă de artă, de ceva frumos.

De asemenea, se pune problema dacă nu cumva noi, oameni limitaţi, considerând că tatuajele sau piercingurile au ca scop înfrumuseţarea corporală, să-I transmitem subtil lui Dumnezeu că putem face corpurile şi mai frumoase decât El.

Deci, vorbim, oarecum, de o formă de mândrie. După părerea mea, nici această teză nu se justifică, din cel puţin două motive.

În primul rând, nu toate tatuajele sau piercingurile au ca scop înfrumuseţarea corporală. Unele sunt dedicate unui moment sau persoane din viaţa celui care le poartă, altele reprezintă apartenenţa la o comunitate sau chiar au o funcţie practică de intimidare a adversarilor.

Apoi, nu ar trebui să ne supărăm puţin şi pe cei care îşi fac operaţii estetice? Ei nu se împotrivesc planului lui Dumnezeu? Sâni măriţi, fund evidenţiat, buze mărite, grăsimi eliminate – toate sunt, în baza acestei logici, păcate ale mândriei.

Sau, cel puţin de unde stau eu, aşa se vede. Ştiu că doamnele şi domnişoarele din categoria „Piţi” ar putea fi suspectate de astfel de sentimente, dar să nu uităm că tot ce ţine de chirurgia estetică a fost dezvoltat pentru a-i ajuta pe cei care au probleme din naştere, în urma unor accidente sau boli (ex: extirparea unui sân afectat de cancer).

Acum, ar mai rămâne un detaliu de analizat: cazul în care, totuşi, arta tatuajelor, a piercingurilor sau cum s-o fi numind ea, nu mai poate fi considerată artă.

Pur şi simplu, corpul este atât de transformat încât nu mai reprezintă sub nicio formă o „capodoperă”, ci un exemplu de automutilare.

În aceste situaţii, vorbim despre cazuri patologice, pe care nu cred că ar trebui să le discutăm noi, ci psihologii! Deci, nu mai vorbim despre păcat, ci despre o boală care se manifestă şi în forma asta.

Practic, după această scurtă trecere în revistă, nu există motive solide să considerăm tatuajele, piercingurile sau alte exemple de body tuning drept păcat.

Însă, dacă mă întrebaţi, eu nu mi-aş putea face niciodată, cu mintea de acum un tatuaj. Mai întâi, pentru că s-ar putea să mă plictisesc de el. După aia, am auzit că doare rău de tot şi, sincer, nu sunt dispus să mai dau şi bani pentru asta (Ar fi chiar masochism!).

Şi, nu în ultimul rând, nu aş pune un „abţibild pe un Ferrari”! Ei, şi abia acum vorbim despre mândrie!

[1] Nicolae Mladin, Orest Bucevschi, Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, vol. I, Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 388.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here