Toți vor să ajungă în rai, dar nimeni nu vrea să moară!

0
321

Din câte îmi aduc aminte, cuvintele din titlu au fost spuse cândva și de Muhammad Ali, unul dintre cei mai mari boxeri ai lumii, sportiv care a muncit enorm pentru titlul de campion mondial!

Această frază nu a fost spusă ca el să pară foarte profund. Pur și simplu, a fost un răspuns dat celor care-l invidiau pentru tot ceea ce presupunea statutul lui de campion.

Dar nu asta-l deranja pe marele boxer, ci faptul că ei vedeau doar partea plină a paharului, nu și sacrificiile pe care el le făcuse.

Normal, o să vă întrebați de ce citiți așa ceva pe un blog cu profil religios. Adică ce are de-a face Ortodoxia cu ce a spus Muhammad Ali?

Răspuns: TOTUL!

Pentru că o astfel de situație exprimă, într-o oarecare măsură, realitatea cu privire la mântuire și la ceea ce presupune ea ca jertfă pe plan personal.

Ținta vieții noastre – mântuirea

Spre exemplu, eu mi-aș dori să știu foarte exact ce am de făcut ca să fiu mântuit!

Ştiu că Hristos ne spune că, pentru a mă mântui, trebuie să-L iubesc pe Dumnezeu, cu toată inima mea, cu tot sufletul meu şi cu tot cugetul meu.

De asemenea, mai trebuie să-l iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi[1].

Însă ar fi mult mai simplu să mi se spună de către o „sursă autorizată” că este suficient:

  • să fac nu știu câte metanii,
  • să merg de nu știu câte ori la biserică,
  • să dau milostenii în valoare de o anumită sumă și
  • să iert pe cei de lângă mine de un anumit număr de ori.

Nu-i așa că ar fi super?

Dar nu este așa!

De ce?

Pentru că a fi creștin, a dobândi mântuirea presupune un proces continuu de îmbunătățire spirituală și nu doar bifarea unor puncte de pe o eventuală listă a lui Dumnezeu!

Cel mai bun exemplu îl reprezintă tâlharul de pe cruce, care, în ultimele momente de existență, a reușit să „fure” mântuirea, pentru că s-a căit pentru toate relele făcute[2].

Dar oare, este O.K. ca numai într-un moment din viață să fii corect și să iei premiul cel mare iar alții să se chinuie „din cele mai vechi timpuri” și să tremure?

Da, pentru că, dacă ținem cont de ceea ce am spus mai înainte, este vorba despre rezultatul unui proces, al unei deveniri.

Din păcate pentru tâlharul în cauză, el a ales o cale nedorită, dar a ajuns unde trebuia: la conștientizarea faptului că a greșit și că își dorește să fie altcineva.

Pentru asta a trebuit să „moară”!

Nu este vorba despre o moarte biologică, ci de una care ține de felul nostru de a fi. A murit cel care era tâlhar, ca să se poată naște o nouă personalitate!

Dar, fiindcă vorbim de aceeași persoană și de două personalități, cred că putem să ne referim la moartea „omului vechi” și învierea unui „om nou”.

Este exact ce ne spune Noul Testament[3]!

Păi, dacă avem șansa să ne mântuim printr-o simplă căință pe patul de moarte, ce rost mai are să ne ducem de tineri la biserică? Nu ar fi mai avantajos să ne pocăim la bătrânețe?

La prima vedere, ar fi o strategie foarte bună! Ne bucurăm de plăcerile vieții cât suntem tineri, iar, mai târziu, spre apusul vieţii, ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte!

Totuşi, haideți să facem câteva precizări!

În primul rând, căința trebuie să fie una sinceră! Or, în cazul de față, este doar mimată! Este aşa… o chestie prin care încercăm să-L păcălim pe Dumnezeu!

Nu ţine!

Dumnezeu știe gândurile noastre cele mai ascunse[4], așa că nu putem merge pe principiul întâi fac și pe urmă Dumnezeu o să mă ierte.

Una este să fi păcătuit pentru că am fost slabi și nu am realizat, la momentul respectiv, cum stau lucrurile și una este să ne fi propus înadins să greșim.

Ca să fiu mai clar: aici nu este ca la școală! Tragi chiulul un semestru și te ascultă profu’ în ultima oră, iei un 5, îți dublează nota și promovezi!

Dumnezeu nu vrea bifare de itemi pe o listă, ci o transformare a noastră reală, autentică. Adică „pe bune”!

În al doilea rând, cine este dispus să riște când vine vorba de viaţa veşnică?

Nimeni nu poate cunoaște viitorul în afară de Dumnezeu.

Prin urmare, nu știm când va fi sfârșitul nostru, ca să ne putem pregăti în apropierea trecerii noastre în lumea de dincolo!

Așa că strategia „petrece acum și pocăiește-te pe urmă”, poate fi din start păguboasă, pentru că sfârșitul ne poate prinde total nepregătiți[5]!

Și nu cred că sunt prea mulți care-și doresc acest lucru!

Nu în ultimul rând, trebuie să avem în vedere și faptul că fiecare dorește să fie într-o comuniune cât mai intensă cu Dumnezeu.

Iar, în condițiile în care reușim să ne pocăim cu adevărat spre sfârșitul vieții, nu putem pretinde aceeași răsplată ca și în cazul celor care s-au nevoit o viață întreagă și au progresat mai mult decât noi, pe calea virtuții.

Şi cu privire la acest lucru există o pildă foarte profundă spusă de Hristos, cea a fiului risipitor[6].

Aici, ni se spune că Dumnezeu așteaptă oricând cu mare bucurie întoarcerea noastră, însă El este și drept nu numai iubitor.

De aceea, El va hărăzi celor care au rămas în comuniune cu El pe parcursul vieţii o răsplată mult mai mare decât celor care s-au întors către El în ceasul ultim.

Şi este normal să fie așa!

Concluzii

Trăiesc cu convingerea că, dacă avem aceste idei în minte, șansele noastre de a ne mântui cresc!

Dacă acest lucru nu se întâmplă, Jertfa mântuitoare a lui Hristos care a avut loc cu aproape două milenii în urmă nu va fi urmată și de mântuirea noastră.

În loc să murim pentru viața aceasta, ca să ne naștem la viața pe care ne-o propune Dumnezeu, vom trăi într-o așteptare nedefinită a unei mântuiri pe care nu o înțelegem pe deplin.

Într-adevăr, această moarte interioară presupune renunțarea la foarte multe plăceri ale acestei vieți și înfruntarea ispitelor.

Este exact ca antrenamentul unui sportiv care se pregătește intens şi, pe urmă, dă tot ce poate în cadrul competiţiilor!

Știu că nu este ușor și că nu tuturor le reușește, dar răsplata este prea mare ca să nu încercăm!

Chiar dacă a fi creștin presupune moartea noastră interioară, un astfel de efort creează condițiile învierii.

Nimeni nu ne va invidia pentru asta ca pe Muhammad Ali, dar fiecare va ști că a meritat!

 

Referinţe

[1] Evanghelia după Matei, capitolul 22, versetele 37-40.

[2] Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetele 39-43: „Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniți, Îl hulea zicând: Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine Însuți și pe noi.

Și celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osândă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău.

Și zicea lui Iisus: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta.

Și Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai.”

[3] Epistola către efeseni a sfântului apostol Pavel, capitolul 4, versetele 22-29: Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului.

Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare.

Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră.

Nici nu daţi loc diavolului.

Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie.

Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă.”

[4] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 2, versetele 10-11: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu.”

[5] Una dintre cele mai importante pilde ale lui Hristos este cea a celor 10 fecioare care îl așteptau pe mire. Pilda vorbește despre necesitatea faptului de a fi pregătiți în orice moment pentru venirea lui Hristos, pentru că nimeni nu știe ceasul în care se va întâmpla acest lucru. De aceea, trebuie să avem ulei (fapte bune) în candelele sufletelor noastre. Textul se găsește în Evanghelia după Matei, capitolul 25, versetele 1-13: „Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieșit în întâmpinarea mirelui. Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înțelepte. Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele înțelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor.

Dar mirele întârziind, au ațipit toate și au adormit.

Iar la miezul nopții s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieșiți întru întâmpinarea lui!

Atunci s-au deșteptat toate acele fecioare și au împodobit candelele lor. Și cele fără minte au zis către cele înțelepte: Dați-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre.

Dar cele înțelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă și nici vouă. Mai bine mergeți la cei ce vând și cumpărați pentru voi.

Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele și cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă și ușa s-a închis.

Iar mai pe urmă, au sosit și celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi. Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.”

[6] Evanghelia după Luca, capitolul 15, versetele 11-32: „Și a zis: Un om avea doi fii.

Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrânări.

Și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă.

Și ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări, și acesta l-a trimis la țarinile sale să păzească porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi.

Și, sculându-se, a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat.

Și i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească.

Iar fiul cel mare era la țarină. Și când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri.

Și, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos.

Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga.

Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat.

Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here