Veşnicia înseamnă comuniune

Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit şi, cu toate acestea, prea mulţi dintre noi doresc să fie de neînlocuit, să fie cei mai buni. Dar cei mai buni la ce? Pentru cât timp? Oare ce-ar fi dacă în loc să intrăm în competiţie cu ceilalţi am coopera cu ei?

 

Am văzut oameni care se considerau de neînlocuit sau, mă rog, alţii îi considerau de neînlocuit. Această impresie a durat până când nu au mai putut să lucreze şi gata… au fost înlocuiţi şi jocul a mers mai departe. Este ciclul normal al vieţii! Nimic mai mult, nimic mai puţin!

Şi cu toate astea, există oameni care doresc să fie „de neînlocuit”, oameni care vor să câştige cu orice preţ, oameni pe care ne-am învăţat să-i numim „foarte competitivi”. Mai mult, sunt unii dintre noi care doresc mereu ca lucrurile să meargă foarte repede, nu au răbdare să-i aştepte pe ceilalţi şi li se pare că totul în jur se întâmplă prea încet. Oare de se grăbesc? Unde doresc să ajungă?

Teoria jocurilor ne spune că există două tipuri de jocuri: finite şi infinite. Jocurile finite sunt acelea în care se ştiu cu exactitate regulile, obiectivele şi jucătorii. Exemplul cel mai la îndemână este fotbalul. Ştim echipele, ştim regulile, iar, la sfârşitul celor 90 de minute, cel care a înscris mai multe goluri câştigă.

În ceea ce priveşte jocurile infinite, situaţia se schimbă radical. Obiectivul este ca jocul să continue, regulile sunt într-o continuă evoluţie, iar jucătorii se schimbă mereu. Nu există nici învingători şi nici învinşi! Jucătorii părăsesc jocul când pierd dorinţa de a mai juca sau rămân fără resurse. Dar jocul merge mai departe şi alţi jucători le iau locul.

Să ne gândim numai la înfiriparea relaţiilor dintre îndrăgostiţi! Este unul dintre jocurile care a existat, există şi va exista mereu. V-aţi pus vreodată întrebarea de ce se numeşte „războiul sexelor”? Oricum, nici nu contează! Important este faptul că el reprezintă unul dintre cele mai interesante jocuri şi majoritatea dintre noi doreşte să-l joace, pentru că nu există învinşi. Pur şi simplu, ieşim din joc pe baza uneia dintre cele două motivaţii: ne pierdem dorinţa de a mai juca sau… resursele.

Complicaţia majoră apare atunci când se confruntă jucători cărora li se pare că joacă un joc finit cu jucători ai unui joc infinit. Războiul S.U.A. vs Vietnam este un astfel de exemplu. Americanii au luptat ca să câştige în timp ce vietnamezii au luptat pentru supravieţuire. La fel s-a întâmplat cu U.R.S.S. vs Afganistan, unde sovieticii care, la fel, îşi doreau victoria s-au confruntat cu mujahedinii care luptau pentru dreptul lor de a exista. Rezultatul: S.U.A. şi U.R.S.S. au pierdut şi au acumulat o doză imensă de frustrare.

Creştinismul ne spune că lumea în totalitatea ei a fost creată din perspectiva unui joc infinit. Dumnezeu ne-a creat, pentru că dorea ca şi alte fiinţe să aibă parte de fericire, iar fericirea adevărată este comuniunea veşnică cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Cum Dumnezeu este veşnic şi neschimbabil, înseamnă că acest plan este unul pentru veşnicie. Jucătorii  (oamenii) apar în această lume şi ies din ea, iar regulile se pot modifica, dar jocul vieţii continuă şi dincolo de această viaţă trecătoare. Dacă în viaţă ne-am manifestat, prin gândurile, cuvintele şi faptele noastre, dorinţa de comuniune cu Dumnezeu, continuăm să jucăm, dacă nu, ne izolăm şi părăsim jocul… pentru veşnicie. Este atât de simplu!

Ar putea fi de interes şi: Mântuire şi comuniune

Să punem această realitate în balanţă cu mentalitatea diavolului. El încearcă să „câştige”, el vrea să „marcheze cât mai multe puncte” împotriva lui Dumnezeu. Este clar şi pentru el că nu poate învinge. Nu ar avea cum. Potrivit Bibliei, el este un înger căzut. Deci, o creatură care, ca şi noi, a avut şansa să ia parte la „jocul infinit” al vieţii. Dar el a vrut să fie cel mai puternic, a vrut să câştige. El, prin definiţie limitat, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu Care este infinit. Deci, a abordat un joc infinit cu o mentalitate de jucător finit.

Este şi ceea ce se întâmplă cu noi când vrem să–i depăşim pe ceilalţi, să devenim „cei mai buni”! Dar ce înseamnă să fii cel mai bun? Să fii cel mai inteligent, să fii cel mai rapid, să fii cel mai puternic, să ai cei mai mulţi bani, să fii cel mai cunoscut? Şi pentru cât timp: pentru o lună, un trimestru, un semestru, un an, cinci ani? Şi, până la urmă, cine a stabilit aceste criterii şi cât de relevante sunt? În orice caz, eu nu sunt de acord cu ele!

Dacă suntem sinceri cu noi înşine, trebuie să recunoaştem că nimeni nu câştigă cu adevărat. Orice victorie, orice record, orice pisc al progresului nu sunt veşnice. Vor fi doborâte de alţii mai devreme sau mai târziu, pentru că întreaga creaţie progresează! Trebuie să acceptăm că, de fapt, progresul este destinul lumii, iar acest destin este un joc veşnic, infinit.

Infinitatea are sens doar în comuniune. Când ne certăm cu ceilalţi, ne izolăm, iar, după ce plecăm din această lume, izolarea noastră devine veşnică! Aşa că, dacă suntem singuri şi urmează să trăim veşnic, avem toate motivele să ne întrebăm care este rostul unei astfel de vieţi?

La urma urmei, nici călugării nu-şi propun să trăiască în afara comuniunii cu ceilalţi. În tradiţia ortodoxă, marii asceţi, chiar dacă trăiau perioade îndelungate în izolare, păstrau legătura cu comunităţile din care proveneau, iar, după un anumit timp, se întorceau în mijlocul fraţilor şi le împărtăşeau din experienţele acumulate. Iar aceasta este o formă de manifestare a comuniunii, nu a izolării.

Deci, morala este simplă: povestea acestei lumi, aşa cum a fost scrisă de Dumnezeu, este una fără sfârşit. Este un „joc” care continuă dincolo de existenţa noastră. Prin urmare, nu are rost să încercăm să câştigăm victorii asupra celorlalţi. Cu alte cuvinte, scopul jocului nu este să devin „cel mai bun” sau „mai bun decât cel de lângă mine”, ci să devin „mai bun decât am fost ieri”. Acesta este progresul care este infinit!

Însă infinitatea înseamnă comuniune, cooperare. Oare unde ar fi fost umanitatea dacă, în loc să luptăm între noi, am fi lucrat împreună? Oare ce s-ar întâmpla, dacă, în loc să urmărim să devenim cei mai buni, cei mai eficienţi, cei mai frumoşi, cei mai bogaţi, cei mai inteligenţi … cei mai cei, am decide să ne ajutăm între noi? Cum ar fi, dacă, în locul eficienţei, am pune pe primul loc oamenii şi le-am acorda încredere?

Am auzit de prea multe ori ideea că „progresul este determinat de competitivitate”, pentru că ea este cea care ne motivează să devenim cei mai buni. Şi după ce devenim cei mai buni, ce mai urmează? Ne oprim, pentru că ne-am îndeplinit obiectivul? Conceptul „kaizen” („îmbunătăţire continuă”) este cel care a făcut ca firmele japoneze să fie atât de eficiente. Oare el se bazează pe atingerea „obiectivului suprem” şi, după aceea, „stop joc”? Nu! El spune că, indiferent de nivelul de progres atins, procesul de îmbunătăţire trebuie să continue! Iar această îmbunătăţire nu o putem face de unii singuri, ci în comuniune! Altfel, ce rost ar mai avea?

Trebuie să înțelegem că suntem parte din povestea iubirii veşnice a lui Dumnezeu care este fundamentul comuniunii. Dacă refuzăm comuniunea, înseamnă că nu iubim şi dorim să ne izolăm. Însă, dacă ţinem cont că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, a trăi singuri pentru totdeauna nu este o perspectivă prea luminoasă.

Dacă urmărim tot timpul să fim mai buni, mai rapizi, mai puternici decât alţii, poate vom ajunge să câştigăm câteva victorii, dar, până la urmă, vom fi depăşiţi. Apoi, vom ajunge la concluzia că nu mai suntem buni şi că nu merităm respectul celorlalţi. Prin urmare, ne vom izola, iar aceasta nu este destinul nostru.

De aceea, trebuie să încercăm să trecem peste tot ce poate fi o piedică în cale comuniunii cu ceilalţi. Chiar dacă cineva ni se pare că nu este destul de bun, de frumos de deştept, de talentat, de muncitor etc. să nu uităm că nici noi nu suntem perfecţi. De fiecare dată, există sau va exista cineva care să ne depăşească! Aşa că, ce ar fi, dacă am încerca să scoatem la lumină ce are fiecare mai bun? Sunt sigur că aşteptările noastre vor fi depăşite!

Este uimitor ce poate face omul dacă i se acordă încredere. Şi primul care i-a acordat omului încredere a fost Dumnezeu! El crede că putem deveni din ce în ce mai buni şi că putem să facem asta împreună, în comuniune. De fapt, acesta este scopul poveştii veşnice pe care Dumnezeu a scris-o pentru noi! Haideţi să nu o stricăm!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *