Virtuțile creștine

0
943
Scara virtuților reprezentată pe peretele nordic al mănăstirii Sucevița este o invitație la meditație şi la speranță - indiferent de câte ori vom cădea, urcușul poate fi reluat cu ajutorul lui Hristos Care ne așteaptă sus!

Cine se uită la televizor  poate avea impresia că, în jur, nu se întâmplă nimic bun. Dar, totuși, lumea progresează. Stă în firea omului să se transforme, să evolueze, să caute o situație mai bună pentru el și pentru cei pe care îi iubește.

În teologia ortodoxă, această stare constantă de evoluție este desemnată prin practicarea virtuților.

Ce este virtutea creștină

În mod evident, virtutea este starea opusă patimii, la fel cum fapta bună este în antiteză cu păcatul.

Când facem un bine, acest lucru are un caracter izolat, cumva accidental. Însă când alegem să facem binele în mod constant, putem spune că începem să ducem o viață virtuoasă.

Deci, virtutea creștină este deprinderea de a înfăptui binele. Un obicei, o rutină, un stil de viață care are la bază respectarea voinței divine. Ea este modul prin care ne manifestăm dragostea față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni.

Felurile virtuților

Spre deosebire de patimi, cărora le corespund anumite comportamente din cadrul unor sfere bine definite (lăcomie, desfrânare, mândrie etc.), în ceea ce privește discuția despre virtuți, lucrurile su

virtute, perseverenţă, progres
Drumul virtuţii este unul lung şi plin de provocări! Dar aşa apar diamantele: din timp îndelungat şi presiune imensă!

nt mai abstracte.

Acest lucru se datorează faptului că marii nevoitori și teologii, în general, nu prea și-au bătut capul cu descrierea în amănunt a modului în care iau naștere și se dezvoltă virtuțile. Preocupările lor au fost canalizate mai mult spre găsirea unor mijloace practice de a învinge păcatul și de a se lupta cu ispita.

Cu toate acestea, și domeniul virtuților a fost aprofundat, în special în teologia romano-catolică, și putem spune că avem o clasificare:

  • virtuţi teologice (insuflate):
    • credința,
    • nădejdea,
    • dragostea;
  • virtuţi morale (dobândite):
    • înțelepciunea,
    • dreptatea creștină,
    • cumpătarea,
    • curajul (bărbăția).

Virtuțile teologice

Virtuțile teologice se referă la relația omului cu Dumnezeu. Ele se mai numesc insuflate, pentru că sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru noi și le dobândim prin stricta conlucrare cu harul divin.

Credința

Prima dintre aceste virtuți este credința. Ea constă în primirea și considerarea ca adevărate a revelațiilor făcute de Dumnezeu și propovăduite de Biserică.

Discuția în legătură cu credința este una foarte importantă, mai ales pentru cei care abia încep să descopere religia creștină.

Spiritul lumii de astăzi a devenit unul foarte critic. Pentru orice afirmație se cere o dovadă, o demonstrație, un experiment care să o susțină. De aceea, atunci când vorbim de credința în Dumnezeu, lucrurile se complică.

Nu avem cum să demonstrăm acest lucru în mod științific. Nu putem face experimente pentru așa ceva. Adică nu putem repeta aceleași gesturi într-un context asemănător, dar diferit în timp și spațiu, și să obținem aproximativ aceleași rezultate.

Dacă acest lucru ar fi posibil, nu am mai vorbi de credință, ci de… știință.

Nădejdea (speranța)

Și această virtute este dificil de definit. Din perspectiva teologiei, nădejdea reprezintă încredințarea că cele făgăduite de Dumnezeu se vor împlini. Adică, fiecare credincios, simte, într-un mod pe care puțini îl pot descrie în cuvinte, că cele scrise în Biblie sau transmise de tradiția creștină nu sunt niște mituri[1].

Nădejdea ne ajută să depășim o astfel de polemică și să înțelegem că învățăturile considerate de Biserică ca fiind revelate chiar sunt informații despre  ce s-a întâmplat și se va întâmpla în mod real.

Dragostea

Sunt de acord că atunci când vine vorba despre iubire este greu să o privești dintr-o altă perspectivă decât cea sentimentală. De aceea, pare, oarecum, ciudată definiția formulată de teologi: dragostea este năzuința către Dumnezeu și dorința nețărmurită de a intra în comuniune cu El.

Ea a fost inspirată din celebra mărturisire a fericitului Augustin: „făcutu-ne-ai năzuitori către Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine”[2].

Însă, cea mai celebră definiție a iubirii creștine aparține sfântului apostol Pavel și a străbătut istoria la fel de frumoasă, misterioasă și complexă ca în ziua în care a fost transmisă creștinilor din Corint: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”[3].

Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar faptul că iubirea este cea mai importantă virtute[4], pentru că ea este veșnică și reprezintă scopul final al întregii existențe – comuniunea cu Dumnezeu.

Virtuțile morale (cardinale)

Aceste virtuți se referă la persoana credinciosului și a raporturilor pe care acesta le are cu ceilalți oameni. Pentru că sunt virtuți care apar printr-un exercițiu intens, ele se mai numesc și dobândite.

Înțelepciunea

Pentru înțelepciune au existat foarte multe definiții. Însă, pentru cei care studiază morala creștină, ea reprezintă capacitatea cuiva de se purta în așa fel încât să nu-L supere pe Dumnezeu sau pe ceilalți oameni[5].

Începând de la șef și până la copii, fiecare vrea câte ceva de la noi și, dacă vrem să-i supărăm, tot ce avem de făcut este să nu ne comportăm așa cum vor ei. Asta este partea ușoară.

Însă, atunci când vrei să-i mulțumești  pe cei din jur, lucrurile se complică. Și, ca să mai condimentăm situația, trebuie spus că, uneori, este și mai dificil să-i mulțumești pe cei din jur, fără să-L superi pe Dumnezeu.

Dacă nu știți cum să faceți acest lucru sau știți, dar vi se pare foarte greu, aveți explicația faptului de ce înțelepciunea este considerată o virtute și de ce avem la dispoziție cam toată viața să o dobândim.

Dreptatea creștină

A fost descrisă ca împlinirea îndatoririlor față de Dumnezeu și față de semeni. După cum se vede, teologii au simțit nevoia să facă distincție între modul în care înțelege societatea laică dreptatea și cel în care este ea exprimată de teologia creștină.

Pentru creștini, dreptatea reprezintă starea de fapt care este în concordanță cu voința divină, exprimată prin legea morală naturală[6], Decalog[7] și Fericiri[8]. Legile pe care ea se bazează sunt veșnice și nu schimbătoare ca ale oamenilor, pentru că ele sunt exprimarea voinței divine neschimbabile.

Normal, creștinul trebuie să respecte legile societății în care trăiește[9], însă, când acestea contravin poruncilor divine, el trebuie să respecte mai întâi cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru alte informații: Decalogul – esența legii Vechiului Testament și Fericirile – Legea morală a Noului Testament.

Cumpătarea

De-a lungul timpului, mulți filosofi și oameni cu o aleasă viață morală au vorbit despre cumpătare. Romanii o numeau chiar „aurea mediocritas” (aurita cale de mijloc). Din perspectivă creștină, ea a fost definită ca păstrarea măsurii în toate aspectele vieții (mâncare, băutură, odihnă, muncă etc.).

În mod cert, nu este simplu. Dar dobândirea acestei virtuți asigură o existență îndelungată, o cheltuire judicioasă a resurselor și  posibilitatea de ne bucura din cât mai multe daruri ale vieții.

Bărbăția (curajul)

În mod obișnuit, curajul nu este definit ca lipsa fricii, ci înfruntarea provocărilor vieții în ciuda spaimelor. Însă, pentru creștini, el constă în înfruntarea greutăților vieții pe care le presupune împlinirea poruncilor divine.

De-a lungul istoriei, au existat multe modele de bărbăție creștină. Cele mai la îndemână sunt martirii care au fost de acord să sacrifice totul, inclusiv viața lor sau a familiilor lor, pentru a împlini cuvântul lui Dumnezeu.

Oare le-a fost frică? Cu siguranță, da[10]! Dar au reușit să biruiască teama și să împlinească porunca lui Dumnezeu. Câți dintre noi am fi dispuși să facem astfel de sacrificii?

virtute, curaj, perseverenţă
Nu există scuze! Nu există „Nu pot”!

Nu trebuie să răspundeți acum, însă este recomandat să meditați asupra acestei chestiuni. În felul acesta puteți evalua cât de intens stăpâniți această virtute și ce este de făcut pentru a progresa.

Cum obținem virtuţile

Virtuțile sunt deprinderi, rutine care presupun săvârșirea constantă a binelui, până la stadiul în care acesta devine un mod de viață. Dar, pentru a atinge această culme a progresului spiritual, trebuie ca, pe lângă efort, să fim dispuși să ne schimbăm modul de a fi. Iar, pentru acest lucru, trebuie să ne schimbăm gândirea.

Smerita cugetare

De aceea, marii asceți spun că primul pas pe treapta virtuților este cel al smeritei cugetări. Această etapă constă în evaluarea corectă a stării noastre duhovnicești și în constatarea faptului că suntem păcătoși și că nu facem nici pe departe binele de care am fi capabili.

Rugăciunea

A doua treaptă este rugăciunea, considerată de asceți „maica virtuților”. Ea trebuie să fie oaza noastră de liniște în mijlocul lumii dezlănțuite în care trăim. În timpul ei, vorbim cu Dumnezeu, Îi cerem sfatul și ajutorul, Îl invităm să ne răspundă și așteptăm. Uneori mai mult, alteori mai puțin.

Postul

În mod firesc, după smerita cugetare și rugăciune, următoarea treaptă este postul. În cadrul acestui exercițiu, dobândim putere asupra simțurilor noastre și asupra instinctelor. Când postim, parcă toate slăbiciunile noastre devin mai intense și ni se pare că întâlnim ispite la tot pasul. Dar, cu timpul, vom învăța să le depășim!

Milostenia

Următoarea etapă în progresul virtuții o reprezintă manifestarea în exterior a stării de bine pe care urmărim să o sădim în sufletele noastre. Cel mai la îndemână mijloc este milostenia.

virtute, milostenie, caritate
Milostenia este una dintre pietrele de la temelia progresului duhovnicesc!

Dacă nu avem posibilități materiale să ajutăm, putem pune timpul nostru în slujba unor cauze nobile. Cu siguranță, există mai multe organizații în apropiere de voi care au nevoie de voluntari. Înscrieți-vă în programele lor și o să fiți uimiți de cât de puțin este nevoie, uneori, să faci binele.

Perseverenţa

Dar, pentru că virtutea nu reprezintă săvârșirea binelui sub forma unui act individual, ci un mod de viață, trebuie să perseverăm. Oră de oră, zi de zi, an de an, trebuie să încercăm să facem cât mai mult bine și cât mai des. Până devine o a doua natură! Până devine un reflex.

Ajutorul duhovnicului

Nu trebuie să ne implicăm în acest efort singuri. Chiar și cei mai mari atleți ai tuturor timpurilor au avut nevoie, pe lângă talent și perseverență, de un antrenor, de un mentor. În cazul creștinilor, acesta este duhovnicul.

El poate să vină cu părerea obiectivă din exterior, cu experiența și cu expertiza acumulată. El ne poate păstra vie flacăra motivației, el ne poate spune ce este de făcut când ni se pare că nimic nu mai poate fi făcut și tot el este ce care se va ruga pentru noi.

Concluzii

Privită din exterior, virtutea este o chestiune care ține de obișnuință, de rutină. Deci, teoretic nu ar trebui să pună mari probleme. Teoretic!

Dobândirea virtuților presupune, în primul rând, determinare. Trebuie să-ți dorești să faci binele în mod constant. Iar acest lucru, știm cu toții,  nu este foarte ușor.

Pentru a nu-L supăra pe Dumnezeu, câteodată, trebuie să superi multă lume și să fii pregătit(ă) să fii considerat(ă) un(o) tradiționalist(ă), anacronic(ă), mistic(ă) sau inadaptat(ă) social.

Dacă ne gândim că o astfel de atitudine a celorlalți ar putea să dureze cam toată viața… Să zicem că este nevoie de foarte multă hotărâre ca să treci peste acest obstacol. Dar, el poate fi depășit.

Este nevoie de credință și nădejde să ajungi la dragoste! Iar, pentru a urca  tot mai mult spre Dumnezeu, este nevoie de înțelepciune, dreptate, cumpătare și curaj.

Însă trebuie să știm că nu suntem singuri. Dumnezeu va fi lângă noi la fiecare pas și ne va ajuta! Trebuie doar să Îl lăsăm să-Și facă treaba!

Referinţe

[1] Există încă această concepție care a fost sintetizată de Karl Marx că „religia este opiumul popoarelor”.

La fel, Mihai Eminescu a fost foarte critic la adresa religiei în poezia sa „Împărat și proletar”:

„Religia – o frază de dânșii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată,

După ce-amar muncirăți mizeri viața toată,

Ați mai purta osânda ca vita de la plug”?

Cu alte cuvinte, tot ce înseamnă religie ar fi niște povești care ne ajută să facem față provocărilor de zi cu zi (Sigmund Freud). Ele nu sunt decât niște constructe ale spiritului uman, condensate și transmise de-a lungul generațiilor (Carl Gustav Jung), însă fără a fi reale. Concluzia ar fi că este bine să le avem, însă nu trebuie să ne pierdem în universul lor.

[2] Fericitul Augustin, Confesiuni, 1,1,11: Fecisti nos ad Te, Domine, et inquetul este cor meum donec requiescat in Te” ».

[3] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 13, versetele 4-8.

[4] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 13, versetul 13 : „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”.

[5] Epistola către coloseni a sfântului apostol Pavel: „Umblați cu înțelepciune față de cei ce sunt afară (de Biserică), prețuind vremea. Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia”.

[6] Epistola către romani a sfântului apostol Pavel, capitolul 2, versetele 14-15.

[7] Ieșirea, capitolul 20, versetele 2-17.

[8] Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele 3-12.

[9] Epistola către romani a sfântului apostol Pavel, capitolul 13, versetele 1-2: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc își vor lua osândă”.

[10] Știm acest lucru, pentru că Însuși firea omenească a lui Hristos, în grădina Ghetsimani a avut nevoie de încurajare, iar Dumnezeu Tatăl I-a trimis un înger ca să-L întărească (Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 43).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here