Acasă Blog Pagina 2

Schimbarea la Față – tradiții și superstiții

0
Schimbarea la Față a Domnului Iisus Hristos marchează în conștiința populară un eveniment cu o simbolistică foarte bogată.

Dintotdeauna, savanții încearcă să deslușească înțelesurile sărbătorilor și ale obiceiurile care sunt asociate cu acestea. Este o muncă interesantă, frumoasă și plină de neprevăzut, pentru că, fiecare comunitate a evoluat într-un mod specific și a avut propriile interpretări ale timpului.

Așa se face că, în rândul oamenilor obișnuiți, în paralel cu învățătura Bisericii, au apărut și au evoluat diverse idei cu privire la semnificația și rostul sărbătorilor. Iar sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului nu face excepție.

De aceea, o să analizăm în continuare câteva dintre cele mai des întâlnite credințe populare cu privire la acest mare praznic, pe care Biserica îl serbează în fiecare an pe 6 august.

Schimbarea la Față este o sărbătoare care a înlocuit o celebrare dedicată zeiței Diana

Ok. În istoria creștinismului au existat astfel de practici, prin care Biserica a preluat anumite sărbători păgâne și a suprapus peste ele celebrări creștine. Două exemple în acest sens sunt sărbătorile romane: Floralia și Rosalia, care în tradiția creștină au devenit sărbătorile Floriilor și ale Rusaliilor.

Însă, în ceea ce privește praznicul Schimbării la Față, șansele ca acest lucru să se întâmple sunt foarte mici, tinzând spre zero.

Spun acest lucru pentru că evenimentul schimbării la față a Domnului Iisus Hristos[1] de pe muntele Tabor a început să fie celebrat începând cu secolul al IV-lea. Mai mult, această serbare a fost inițiată pentru a comemora ctitoria unei biserici de către sfânta împărăteasă Elena, mama sfântului împărat Constantin cel Mare, care a zidit pe muntele Tabor un locaș de cult în cinstea acestui eveniment.

În plus, în zonă existau culte ale mai multor zeități locale destul de cunoscute, dintre care cel mai renumit era zeul egiptean Seth – considerat stăpân al animalelor, în special al celor care trăiesc în deșert. În consecință, șansele ca o zeitate romană a animalelor să fie acceptată în rândul zeilor locali în așa măsură încât să aibă o sărbătoare proprie erau foarte reduse.

Deci, Schimbarea la Față nu este o sărbătoare care s-a suprapus peste un eveniment păgân ci, este o celebrare pur creștină. Ea a fost inițiată în sec. al IV-lea și, apoi, s-a generalizat în Răsăritul creștin prin secolele VII-VIII. Ea a devenit oficială în Apus în urma victoriei de la Belgrad (1456) a creștinilor asupra turcilor[2].

Pentru informații privind semnificaţia teologică a sărbătorii: Schimbarea la Față a Domnului – sub semnul împăcării și al pârguirii

Natura se pregătește de venirea toamnei

În concepția oamenilor de altă dată, exista credința că sărbătoarea Schimbării la Față este una prin care se anunță venirea toamnei.

Chiar dacă este încă vară, în concepția înaintașilor noștri, exista convingerea că, odată cu Schimbarea la Față, întreaga natură se pregătește pentru anotimpul de toamnă. Iar cele mai vizibile semne sunt cele transmise de păsările migratoare care se pregătesc de plecare spre țările calde.

De asemenea, toate animalele cu sânge rece se pregătesc să se ascundă în pământ. Pentru oamenii din vechime, acest moment al anului însemna că, de acum, insectele și animalele cu sânge rece se ascundeau în pământ. Prin urmare, reptilele care ar fi fost întâlnite după data de 6 august, trebuiau omorâte pentru a nu se transforma în zmei[3].

După cum se poate vedea, o astfel de concepție nu este una creștină. Ea aparține gândirii populare și prin urmare nu are niciun fel de relevanță pentru sărbătoarea Schimbării la Față. Ea se justifică prin faptul că oamenii de altădată aveau nevoie de un reper în timp care să îi ajute să se pregătească pentru venirea toamnei.

Noaptea trebuiau închise ferestrele

O altă idee găsită gândirea celor vechi este cea potrivit căreia din acest moment nu mai trebuiau lăsate ferestrele deschise peste noapte. Explicația care o întâlnim în rândul oamenilor de la țară constă în faptul că din cauza frigului care începe să fie simțit nopțile de acum, duhurile care umblă prin natură, de data aceasta, intră în casele oamenilor și le vor provoca diverse afecțiuni ale membrelor ca și cum „i-ar fi tras curentul”[4].

Din nou, asistăm la o interpretare originală a învățăturii creștine despre duhuri. Din punct de vedere  al teologiei ortodoxe, spiritele rele nu pot afecta pe nimeni decât dacă li se permite de către Dumnezeu. Prin urmare, a sta cu fereastra deschisă noaptea, începând cu luna august, însemna, de fapt, să riști să te îmbolnăvești din cauza temperaturilor tot mai scăzute și nu din cauza „duhurilor naturii”.

În consecință, pentru a o mai mare putere sfatului de a nu dormi cu fereastra deschisă noaptea, cei mai în vârstă s-au folosit de această superstiție care se bazează pe frica de duhuri necurate pentru a-i determina pe „curajoși” să închidă ferestrele. În felul acesta, cei din vechime se asigurau că întreaga familie era sănătoasă și, prin urmare, au considerat că o păcăleală acolo… nu strică.

Aflarea ursitului

Una dintre cele mai interesante superstiții legate de sărbătoarea Schimbării la Față le are  ca personaje centrale pe femei, fie ele văduve tinere sau nemăritate. Normal, ca în orice ajun de sărbătoare importantă, acestea foloseau diverse metode pentru a vedea viitorul.

Însă nu este vorba despre soarta lumii, chestiuni legate de evoluția ROBOR-ului, de politică externă sau de încălzirea globală. Nici pomeneală! Partea de viitor care le interesa pe respectivele reprezentante ale genului feminin se referea, nici mai mult nici mai puțin, la aflarea viitorului soț. Și, la urma urmei, ce putea fi mai important?

De aceea, ele posteau și se grăbeau să se privească în apa unei fântâni din care nimeni nu băuse încă. Astfel, în miez de noapte, la lumina lumânării, ele trăiau cu speranța că apa fântânii se va tulbura și le va dezvălui chipul ursitului[5].

Era cam greu să se tulbure o cantitate de apă de câțiva metri adâncime care provenea din pânza freatică, dar… speranța moare ultima.

Lăsând gluma la o parte, trebuie să spunem că, în concepția Bisericii creștine din Răsărit, aflarea viitorului nu prezintă interes. Acest lucru se bazează pe faptul că, dacă Dumnezeu ar fi considerat descoperirea viitorului un element necesar pentru mântuirea noastră, cu siguranță, ne-ar fi dat aceste informații. Însă, nu este cazul! Prin urmare, în afară de foarte puține persoane care au acest dar, restul oamenilor nu are acces, în mod obișnuit, la astfel de revelații.

Deci, nici această practică nu provine și nici nu este încurajată de Biserică!

Aducerea fructelor la biserică spre a fi binecuvântate de preot

Tot în mentalitatea populară, exista convingerea că fructele care se coc toamna, puteau fi consumate numai după ce o parte dintre ele erau aduse, mai întâi, la biserică, spre a fi binecuvântate de preot. Cei care nu făceau așa riscau „să-și afurisească mațele”[6].

Spre deosebire de alte credințe populare legate de praznicul Schimbării la Față, aceasta chiar este o practică încurajată de Biserică. Dar trebuie să facem, totuși, niște precizări!

În primul rând, ea se fundamentează pe canonul 28 al Sinodului Trulan[7] și este inspirată de o tradiție veche a evreilor. Conform Legii mozaice, fiii lui Israel aduceau jertfă la templu din primele roade în semn de mulțumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. Abia după aceea, era permis să se consume din recoltele respective fie că vorbim de cereale, fructe sau chiar animale tinere[8].

De aceea, în cultul creștin ortodox, există o rugăciune specială pe care preotul o rostește pentru binecuvântarea fructelor care se aduc la biserică, în ziua Schimbării la Față.

Dar,  de la a manifesta recunoștință față de Dumnezeu pentru binefacerile Sale și până la a avea probleme cu stomacul, dacă mănânci fructele înainte de a fi binecuvântate de preot, este cale foarte lungă.

Cel mai probabil, apariția acestei superstiții a fost determinată de motive strict medicale. Aciditatea ridicată a fructelor necoapte din această perioadă poate fi dăunătoare pentru sistemul digestiv al omului. Astfel, pentru a descuraja consumul acestor fructe înainte de coacerea lor deplină, mai ales în rândul celor mici, a fost inventată o astfel de „pedeapsă” divină care ar fi cauzată de faptul că ele au fost consumate înainte de a fi binecuvântate de preot.

Prin urmare, dacă nu aveți probleme cu stomacul și vă plac „gorgoazele”, puteți să le mâncați. Dumnezeu nu o să vă pedepsească pentru așa ceva!

Vremea împăcării

În preajma sărbătorii Schimbării la Față, se spune că trebuie să ne împăcăm cu cei cu care ne-am certat. În plus, și copiii trebuie să fie cuminți în această zi, pentru că, dacă vor fi certați în ziua de 6 august, vor fi mustrați tot anul[9].

Și această concepție despre viață are influențe creștine. Dintotdeauna, Biserica a propovăduit iubirea și iertarea aproapelui. Prin urmare, era normal, ca și în preajma unei sărbători atât de importante cum este cea din 6 august, acest mesaj al iertării și al împăcării să fie accentuat.

Însă, dincolo de acest simbolism creștin, există și unul popular care este legat de reperele temporale pe care oamenii din vechime le-au stabilit în paralel cu învățătura Bisericii. Astfel, Schimbarea la Față este un praznic care marchează pregătirea pentru venirea toamnei, adică un hotar sau un prag în scurgerea anului.

Cu privire la astfel de momente, marele istoric al religiilor Mircea Eliade ne vorbește despre semnificația sărbătorilor care sunt asimilate de către omul religios timpului sacru. De aceea, cu fiecare sărbătoare, timpul în care trăim noi este restaurat, curățat de tot ce este rău[10]. Prin urmare, este normal, ca la început de anotimp, tot ce este rău să fie uitat, ura să fie lăsată deoparte și pacea să fie lăsată să domnească.

Concluzii

În tradiția populară, Schimbarea la Față are și alte înțelesuri în afara celor pe care Biserica le-a atribuit acestei sărbători. Unele dintre ele sunt puerile (reptilele găsite după 6 august se pot preface în zmei), însă altele sunt foarte profunde (importanța iertării din această perioadă). Acest lucru demonstrează că omul a încercat, din cele mai vechi timpuri, să confere un sens superior existenței sale și să-și explice diversele fenomene din jurul său.

Prin urmare, aceste superstiții care însoțesc această sărbătoare nu sunt, în sine, de condamnat. Ele fac parte din tezaurul unei lumi care mai este întâlnită, astăzi, la sate, care este pe cale să dispară. Prin urmare, ar fi păcat ca aceste idei să se piardă.

Pe de altă parte, avem datoria să le cunoaștem și să le înțelegem semnificațiile, astfel încât să nu se creeze confuzii între învățătura creștină care este descoperită de Dumnezeu și diverse idei cu caracter folcloric pe care le-au născocit înaintașii noștri cu o imaginație bogată.

Ca să nu existe confuzii, este mai bine să întrebăm și, de fiecare dată când instinctul ne spune că ceva nu este în ordine, este mai bine să ne abținem să facem ceva până suntem pe deplini lămuriți. Cu siguranță, Dumnezeu nu Se va supăra!

Referințe

[1] Evanghelia după Matei, capitolul 17, versetele 1-9; Evanghelia după Marcu, capitolul 9, versetele 2-9; Evanghelia după Luca, capitolul 9, versetele 28-36.

[2] Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 167.

[3] Marcel Lutic, Timpul Sacru. Sărbătorile de altădată, ediția a II-a, Editura Kolos, Iași, 2009, p. 204.

[4] Ibidem, pp. 204-205.

[5] Ibidem, p. 205.

[6] Ibidem, p. 203.

[7] Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 1992, p. 121.

[8] Petre Semen, Arheologie biblică în actualitate, Trinitas, Iași, 1997, p. 205.

[9] Marcel Lutic, op. cit., p. 205.

[10] Mircea Eliade, Sacrul și profanul, trad. de Brîndușa Prelipceanu, Humanitas, București, 2017, pp. 81-83.

Sfântul proroc Ilie Tesviteanul

0
Sfântul proroc Ilie rămâne până astăzi un simbol al vieții ascetice petrecute în totală supunere față de voia lui Dumnezeu.

Serbat în fiecare an la 20 iulie, prorocul Ilie Tesviteanul este o figură destul de cunoscută în cultura creștină și „singurul sfânt din Legea Veche care are o sărbătoare cu ținere în calendarul ortodox”[1]. Viața exemplară, zelul și dorința sa de a vedea dreptatea înfăptuindu-se l-au transformat într-o sursă continuă de inspirație pentru evrei și creștini deopotrivă. Haideți să-l cunoaștem!

Contextul istoric

Conform estimărilor, Ilie ar fi trăit în  perioada dintre anii 870-814 înainte de Hristos (î.d.Hr.)[2]. În urma greșelilor făcute de regele Solomon, fiul lui David, regatul evreu fusese divizat de Dumnezeu în două. Prima formațiune statală era Regatul lui Iuda, cu capitala la Ierusalim, iar cea de-a doua, mai întinsă ca suprafață, era Regatul de Nord, cu capitala la Samaria.

În epoca la care ne referim, Regatul de Nord era condus de regele Ahab, care era căsătorit cu Izabela, fiica regelui Etbaal al Sidonului, unul dintre orașele maritime foarte bogate din Fenicia.  Acest monarh a domnit 22 de ani, ceea ce ne arată că era un militar și un diplomat iscusit.

Însă Ahab, s-a lăsat influențat de soția sa, Izabela, și a acceptat ca, în regatul său, să fie instaurate cultele păgâne ale zeului Baal și zeiței Astarte. Pentru Baal, el a construit un templu și a finanțat activitatea a 450 de preoți, iar zeiței Astarte i-a construit un stâlp ritualic (așeră) și a sprijinit cultul efectuat de 400 de preoți.

În plus, ca aceste religii păgâne să nu aibă niciun fel de concurență, regina Izabela l-a convins pe Ahab să-i dea voie să ucidă pe toți preoții lui Dumnezeu (Yahweh). Au mai scăpat doar 100 de profeți, pe care Obadia, mai-marele curții, i-a ascuns în 2 peșteri.

Normal, un astfel de comportament nu putea fi tolerat și, pentru a-l corecta pe regele, Dumnezeu l-a trimit pe Ilie să-l mustre.

Chemarea la profeție

Numele Ilie înseamnă „Yahweh este Dumnezeu”[3], dar despre persoana sa nu ni se spun foarte multe. Pur și simplu, în cartea a treia a Regilor, acest profet este prezentat ca provenind din Tesba, o localitate din regiunea Galaadului. Atât[4]!

Cu toate acestea, Dumnezeu îl trimite la rege, pentru a-l atenționa în legătură cu calea greșită pe care apucase și să-l determine să se pocăiască. De aici, deducem că autoritatea lui Ilie ca profet era recunoscută, astfel încât el nu mai avea nevoie de nicio prezentare.

Însă Ilie, nu dă dovadă doar de un înalt nivel de viață ascetică, ci și de diplomație. El știa că pentru a-l convinge pe regele Ahab să renunțe la idolatrie avea nevoie de mai mult decât amenințări. De asemenea, doar pedepsirea exemplară a regelui nu ar fi determinat întregul popor să renunțe la noile zeități impuse de regina Izabela. În consecință, profetul ajunge la concluzia că numai o stare generală de tensiune ar fi determinat revenirea poporului la slujirea adevăratului Dumnezeu.

Prin urmare, Ilie i se arată lui Ahab, îl mustră pentru decăderea sa morală și-i spune că, din acel moment, nu va mai ploua o perioadă îndelungată de timp, care se va încheia când Ilie va hotărî acest lucru. Cum era de așteptat, Ahab nu s-a pocăit și seceta s-a instaurat în întreg regatul.

Ilie se ascunde la pârâul Cherit și în Sarepta Sidonului

Textul sacru ne spune că seceta provocată de Ilie a durat 3 ani și 6 luni[5], iar, pentru o țară aflată în zona Orientului Mijlociu, acest lucru a avut efecte devastatoare. În acest timp, prorocul s-a adăpostit, din porunca lui Dumnezeu, într-un loc retras de lângă albia râului Cherit, fiind hrănit, seara și dimineața, cu pâine și carne de către corbi.

După ce și acest râu a secat, Ilie, care acum era căutat peste tot, chiar și în regatele învecinate, a primit poruncă să se ducă în Sarepta Sidonului, în casa unei femei văduve care avea un fiu. Cu alte cuvinte, Ilie era trimis să se ascundă în regiunea stăpânită chiar de socrul lui Ahab. Ideea a fost una strălucită, pentru că nimeni nu s-a gândit să-l caute acolo.

Odată ajuns la casa văduvei, Ilie i-a cerut de mâncare, iar ea i-a răspuns că nu are ce să-i dea. Ea era deja resemnată. Mai avea doar un pumn de făină și puțin ulei pe fudul unui vas din care urma să facă o ultimă turtă pentru ea și fiul ei, ca pe urmă să moară de foame.

Ilie i-a spus că, până la sfârșitul perioadei de secetă, făina și uleiul nu se vor împuțina, dacă îi va face lui mai întâi de mâncare. Ea a făcut întocmai, iar Dumnezeu a făcut ca făina și uleiul să nu se împuțineze, după cum prorocise Ilie.

Între timp, copilul văduvei s-a îmbolnăvit și a murit, iar ea l-a acuzat pe Ilie că, din cauza lui, Dumnezeu a pedepsit-o astfel pentru „păcatele ei”. Dar Ilie nu s-a tulburat! A luat trupul copilului, a urcat cu el în foișorul casei, s-a rugat lui Dumnezeu și a suflat de 3 ori asupra fiului femeii și acesta a înviat!

Confruntarea cu preoții lui Baal și ai Astartei

După 3 ani[6], Ilie este anunțat de Dumnezeu că a sosit vremea să i se arate lui Ahab și să pună sfârșit perioadei de secetă. Prin urmare, profetul pleacă spre Regatul de Nord și se întâlnește, pe drum, cu regele. Acesta, împreună cu Obadia, conduceau fiecare câte un grup de soldați, având drept scop găsirea unui izvor cu apă și iarbă, pentru a salva animalele de efectele secetei.

Dialogul dintre Ilie și rege este unul destul de dur. Practic, profetul îi dă ordine lui Ahab, iar acesta nu mai îndrăznește să se opună. Solicitarea lui Ilie era simplă: urma ca, pe muntele Carmel, în fața poporului, atât el cât și preoții lui Baal și ai Astartei, să junghie câte un vițel, să-l pună pe un jertfelnic, dar fără să aprindă foc. După aceea, fiecare să se roage divinității pe care o adora și să-i ceară să trimită foc din cer pentru a mistui ofrandele de pe altar. Divinitatea care urma să răspundă cu foc avea să fie considerată cea adevărată.

Ajuns la capătul puterilor și al răbdării, Ahab a acceptat.

Astfel, Ilie s-a regăsit față în față cu cei 450 de preoți ai lui Baal și 400 de preoți ai Astartei. Pentru că erau mai mulți, Ilie i-a îndemnat să aducă ei primii jertfa. După ce aceștia s-au chinuit aproape o zi să obțină foc de la divinitățile lor, Ilie a început să-i ia peste picior: „Strigați mai tare, căci doar este dumnezeu! Poate stă de vorbă cu cineva, sau se îndeletnicește cu ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme; strigați tare să se trezească!”[7].

După aceea, Ilie și-a făcut și el jertfelnicul. A pus 12 pietre după numărul celor 12 seminții ale lui Israel și a făcut în jur un șanț. Apoi, a cerut ca jertfa adusă de el să fie stropită de trei ori cu apă, încât s-a umplut și șanțul din jur. Pe urmă, s-a rugat, iar Dumnezeu a trimis foc care a mistuit carnea, altarul și apa din șanțul dimprejurul jertfelnicului.

Minunea făcută de sfântul Ilie pe Muntele Carmel a pus bazele restaurării credinței în adevăratul Dumnezeu.

În urma acestei minuni, poporul evreu L-a recunoscut pe Dumnezeul lui Ilie și al strămoșilor lor ca adevăratul Dumnezeu. Pentru a elimina total pericolul idolatriei, Ilie a ordonat uciderea celor 850 de preoți falși care se pregăteau să fugă. Aceștia au fost prinși și înjunghiați de Ilie lângă pârâul Chișon! Dreptatea lui Dumnezeu fusese restabilită!

Pentru alte informații: Decalogul – esența legii Vechiului Testament

Mai era nevoie de un singur lucru! De ploaie! Așa că Ilie, însoțit de ucenicul său, urcă pe muntele Carmel și începe să se roage. După ce îi spune ucenicului să se uite de 7 ori spre mare, acesta vine și-l anunță că se vede înălțându-se un nor ca de o palmă! Atunci, Ilie îi spune să-l anunțe pe regele Ahab să se ducă la palat, pentru că venea ploaia.

Ilie a mers pe altă cale și a ajuns înaintea gărzii regale în cetatea de scaun, unde l-a așteptat pe Ahab, recunoscându-i, astfel, autoritatea regală. Acest lucru ar fi trebuit să fie începutul unei relații normale dintre rege și profet. Ar fi trebuit…

Convorbirea cu Dumnezeu de pe Muntele Horeb

Ca de atâtea ori în istorie, chestiunile se complică atunci când intervin orgoliile. În cazul nostru, a fost vorba despre cel al reginei Izabela. Ea a fost informată de însuși regele Ahab despre tot ce s-a întâmplat și se pare că nu i-a plăcut absolut deloc.

În primul rând, religiile pe care încercaseră să le instituie în Regatul de Nord tocmai fuseseră dovedite false. În al doilea rând, Ilie, care până atunci era inamicul public numărul 1, deodată, devenise un „personaj pozitiv” foarte important. El Îl slujea pe adevăratul Dumnezeu, recunoscuse autoritatea regală a lui Ahab, poporul îl plăcea și, pe deasupra, avea și puteri supranaturale foarte mari.

Prin urmare, în viziunea Izabelei, Ilie începea să fie o problemă și încă una foarte mare! Așa că a folosit o strategie vicleană, dar foarte eficientă. În cartea a III-a a Regilor, ni se spune că „a trimis Izabela un vestitor la Ilie, ca să-i spună: «Dacă tu ești Ilie și eu Izabela, așa și așa să-mi facă dumnezeii, ba încă și mai mult, dacă mâine pe vremea aceasta nu voi face cu viața ta la fel cum ai făcut și tu cu fiecare din ei (preoții lui Baal și ai Astartei)!»”[8].

Deși Îl avea pe Dumnezeu alături, aparent în mod inexplicabil, Ilie alege să plece. Simțindu-se amenințat se desparte de ucenicul său, pentru a-l proteja, iar el se refugiază în pustiu și își cere moartea de la Dumnezeu. Știind că are puterea să învie morții, să controleze elementele naturii și că era protejat de Dumnezeu, oare de ce a ales Ilie să fugă?

Răspunsul este unul singur: nu ar fi avut cum să câștige lupta cu regina Izabela. Ea „a jucat foarte murdar” când i-a trimis lui Ilie un mesager să-l amenințe. Dacă Ilie ar fi încercat să-i spună aceste lucruri lui Ahab, pur și simplu, ea nu ar fi recunoscut și, atunci, ar fi fost cuvântul unui profet împotriva cuvântului reginei. Iar Ilie știa că Izabela ar fi câștigat!

Pe de altă parte, dacă Ilie ar fi dovedit, totuși, că Izabela l-a amenințat cu moartea, regele Ahab oricum nu ar fi pedepsit-o, pentru că ar fi riscat un război cu socrul său, regele Sidonului.

Deci, Ilie nu ar fi avut cum să câștige, iar relația sa cu Ahab, într-un final, s-ar fi deteriorat.

Ajuns în pustiu, Ilie adoarme și este trezit de un înger care îi dă să mănânce și să bea, spunându-i să meargă pe Muntele Horeb. Ajuns aici, Ilie are parte de o întâlnire cu Dumnezeu, așa cum o avusese și Moise în urmă cu aproape 600 de ani.

Dumnezeu i Se arată lui Ilie „într-o adiere de vânt”[9], iar prorocul, plin de respect, își acoperă fața cu mantia. În aceste condiții, Ilie Îi dă de înțeles lui Dumnezeu că, în opinia lui, totul este pierdut.

El sperase că, după ce regele Ahab la insistențele soției sale, regina Izabela, ucisese toți preoții adevăratului Dumnezeu, după minunea de pe muntele Carmel și după ce își arătase disponibilitatea, regele îl va ajuta să restaureze cultul instituit de Moise.

Dar acest plan tocmai fusese distrus, practic, înainte de a începe, de către regina Izabela, care nu numai că nu fusese de acord cu așa ceva, dar dorea să-l omoare și pe Ilie.

Dumnezeu, Care știa ce este în sufletul profetului Său, îl liniștește. În primul rând, îl trimite să ungă doi regi, pe Hazael al Siriei și Iehu al Israelului, adică al Regatului de Nord. Apoi, îi spune să îl consacre pe Elisei, fiul lui Șafat din Abel-Mehola, proroc în locul lui. Deci, atât linia regală drept credincioasă cât și linia profetică aveau să dăinuiască.

După aceea, Dumnezeu îi dă lui Ilie vestea cea mare „Eu însă mi-am oprit dintre Israeliți șapte mii de bărbați; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal și buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!”[10]. Deci, și cultul adevăratului Dumnezeu avea să renască! Ca întotdeauna, Dumnezeu avusese grijă de toate, iar Ilie nu avea de ce să fie îngrijorat!

Pentru alte informații: O nouă gândire în timpul încercărilor – nu întrebați „De ce?”, ci „Pentru ce?”

Via lui Nabot. Moartea lui Ahab și a Izabelei

După ce îl ia pe Elisei ucenic și îi unge pe cei doi care aveau să devină regi, Ilie se retrage din viața publică până ce este din nou chemat de Dumnezeu. De data aceasta, misiunea sa a fost una dezastruoasă pentru Ahab.

Regele, obținuse, prin uneltirile soției sale, via lui Nabot. Acesta avusese o vie pe care nu dorise să i-o vândă lui Ahab, așa că Izabela a trimis, în numele regelui, scrisori bătrânilor și oamenilor de vază din cetatea lui Nabot, Izreel, ordonându-le să-l acuze pe Nabot de blasfemie, pe baza unor mărturii mincinoase.

În urma acestor denunțuri false, Nabot a fost judecat și condamnat la moarte, fiind omorât cu pietre. Și, pentru că nu avea urmași, regele Ahab a putut să îi ia în stăpânire via.

A fost picătura care a umplut paharul mâniei lui Dumnezeu!

Prin urmare, Dumnezeu la trimis pe Ilie la Ahab cu următorul mesaj: „Așa zice Domnul: În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii și sângele tău!”[11]. De asemenea, și pentru regina Izabela mesajul a fost unul necruțător: „Câinii vor mânca pe Izabela pe zidul Izreelului”[12].

La auzul acestor cuvinte, Ahab s-a pocăit, s-a îmbrăcat în sac, a postit și a umblat trist. În felul acesta, Dumnezeu i-a iertat o parte din vină și a promis că el nu va vedea sfârșitul familiei sale, pentru că pedepsele pentru urmașii săi vor începe cu fiul său.

Într-adevăr, în timpul unei bătălii, regele Ahab a fost rănit și a murit în seara aceleiași zile, sângele din carul său de război a fost spălat în iazul Samariei, iar câinii l-au lins în același loc în care linseseră cândva și sângele lui Nabot[13].

În ceea ce o privește pe Izabela, și sfârșitul ei a fost unul tragic. Iehu, pe care îl unsese rege Ilie, l-a detronat pe Ioram, fiul lui Ahab și al Izabelei, și a poruncit ca regina să fie aruncată din camera unde era. Aceasta a căzut pe zid, caii au călcat-o în picioare și câinii i-au mâncat trupul încât, atunci când Iehu a dat ordin să fie îngropată, nu i s-au mai găsit decât „țeasta, picioarele și palmele mâinilor”[14].

Deci, tot ce spusese Ilie s-a îndeplinit întocmai.

Ridicarea lui Ilie la ceruri

Pentru meritele sale, Dumnezeu i-a pregătit lui Ilie un sfârșit pe măsură. Acest lucru nu a fost descoperit de Dumnezeu numai lui Ilie și lui Elisei, ci și tuturor prorocilor și ucenicilor acestora. Așa se face că, pe drum, Elisei, ucenicul lui Ilie, era întâmpinat de mulți profeți care îl întrebau dacă este conștient de faptul că Dumnezeu urma să-l ridice pe Ilie la cer chiar în acea zi[15].

Ridicarea sfântului Ilie la cer, într-un car de foc, este un simbol al modului în care Dumnezeu îi cinstește pe sfinții Săi.

Salutul prorocilor și aceste dialoguri aveau, de fapt, rolul de a-i arăta lui Ilie că Dumnezeu restaurase cultul Său în mijlocul poporului evreu și că aceste lucruri se întâmplaseră prin activitatea sa profetică. Cu alte cuvinte, tot ce îi spusese Dumnezeu lui Ilie pe muntele Horeb se împlinise întocmai și i s-a făcut cinstea ca el să își vadă roadele muncii.

După ce Ilie și Elisei, însoțiți de 50 de „fii” (ucenici) ai profeților, au ajuns la Iordan, Ilie și-a luat mantia, a strâns-o și a lovit cu ea apele râului care s-au despărțit, astfel încât el și Elisei au putut trece pe malul opus.

Acolo, „pe când mergeau ei așa pe drum și grăiau, deodată s-a ivit un car și cai de foc și, despărțindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer”[16]. A fost un sfârșit extraordinar cu care Dumnezeu a răsplătit un profet extraordinar.

În urmă, cu inima întristată, a rămas Elisei, care avea să ducă mai departe misiunea profetică a maestrului său.

Prorocul Ilie în Noul Testament

La fel, în Noul Testament, Ilie este, de multe ori, descris ca o personalitate extraordinară. Însă una dintre cele mai importante mențiuni este cea care îl înfățișează pe acest mare proroc alături de Domnul Hristos, în timpul Schimbării Sale la Față.

Schimbarea la Față a Domnului a fost menită să le arate apostolilor că Hristos este cel vestit de profeții Vechiului Testament în cadrul credinței întemeiate de Moise și restaurate de Ilie.

Evanghelistul Matei ne spune că cei trei apostoli, Petru, Iacov și Ioan, l-au văzut pe Ilie, alături de Moise, vorbind cu Mântuitorul[17]. Atunci, au fost alături de Hristos Moise, cel care a întemeiat religia iudaică, și Ilie, cel care a restaurat-o într-un moment de mare cumpănă pentru credința în adevăratul Dumnezeu.

Pentru alte informații: Schimbarea la Față a Domnului – sub semnul împăcării și al pârguirii

O altă menționare importantă a lui Ilie în Noul Testament este legată de faptul că, în afară de Ilie, doar o singură persoană nu a trecut, prin moarte, în „lumea de dincolo”. Este vorba despre Enoh care, datorită vieții sale foarte curate, a plăcut atât de mult lui Dumnezeu, încât el nu a murit, ci a fost „mutat” cu trupul în celălalt plan de existență[18].

De aceea, interpreții Apocalipsei vorbesc despre o a doua venire pe pământ a lui Ilie și Enoh, în zilele din apropierea sfârșitului lumii. Ei vor avea puteri extraordinare și vor putea fi învinși doar de „fiara ce se ridică din adânc”, pentru ca, la scurt timp, să fie înviați și ridicați, din nou, la ceruri[19].

Concluzii

Profetul Ilie Tesviteanul este una dintre personalitățile complexe cărora istoria și chiar majoritatea credincioșilor nu le-au făcut întotdeauna dreptate. Despre Ilie se știu foarte puține lucruri față de cât ar fi normal, iar, în conștiința populară, el este, de cele mai multe ori, pus în legătură cu tunetele și fulgerele. Și cam atât!

Însă acest proroc reprezintă mult mai mult! Nu este atât de important faptul că a avut puteri extraordinare încât a înviat copilul unei văduve, că a oprit ploaia 3 ani și 6 luni, că a făcut să se pogoare fulgere din cer sau că a fost răpit într-un car de foc la cer. Nici pe departe!

Cel mai important lucru în legătură cu Ilie este faptul că, prin activitatea lui, a fost restabilit cultul lui Dumnezeu și s-au desființat practicile idolatre. O astfel de faptă este extrem de valoroasă nu doar pentru evrei, ci pentru întreaga umanitate!

Poporul ales avea misiunea de a păstra vie credința în venirea Răscumpărătorului întregii lumi! Dacă această credință ar fi dispărut, atunci și contextul moral în care a apărut Maica Domnului ar fi fost compromis.

Prin urmare, umanitatea nu ar fi fost în stare să-și aducă această contribuție la mântuirea întregii creații, iar promisiunea făcută de Dumnezeu oamenilor după căderea în păcat ar fi întârziat să fie împlinită!

De aceea, Ilie este regăsit alături de Moise în timpul schimbării la față a Domnului Hristos. Moise a întemeiat religia iudaică, iar Ilie a salvat-o de la dispariție. Aceasta este cea mai valoroasă acțiune din tot ce a întreprins Ilie în timpul activității sale profetice. Restul faptelor sale, deși importante, au avut, mai degrabă, o valoare de moment.

Ele au fost poruncite de Dumnezeu pentru a restabili ordinea într-o lume în care oamenii uitaseră că funcțiile pe care le aveau fuseseră primite de la Dumnezeu și că ei aveau misiunea de a face o viață mai bună pentru ceilalți. Spre deosebire de ei, Ilie nu și-a folosit darurile extraordinare decât în concordanță cu voia lui Dumnezeu. Iar o astfel de atitudine spune foarte mult despre tăria de caracter pe care o avea acest profet.

Spuneam că, în folclorul românesc, Ilie este înțeles ca un fel de divinitate cerească care îi pedepsește pe diavoli cu fulgerele sale[20]. Însă înaintașii noștri au uitat că sărbătoarea sfântului proroc Ilie, 20 iulie, cade într-o perioadă în care fulgerele și tunetele se pot explica foarte simplu din punct de vedere științific, datorită condițiilor meteorologice care predispun la astfel de fenomene. Deci, Ilie nu-i fugărește pe diavoli cu fulgerele prin cer. Lucrurile stau cu totul altfel!

Mai trebuie să reținem un lucru foarte important pe care ni-l dezvăluie viața prorocului Ilie. Lecția de bază pe care ne-o transmite Dumnezeu este că atunci când totul ni se pare foarte greu și nu mai vedem nicio scăpare, urmează să vină salvarea. Este suficient, în acele momente, să ne aducem aminte de ceea ce s-a întâmplat cu Ilie, care căzuse în deznădejde, pentru că rămăsese ultimul profet al religiei sale, și de modul în care Dumnezeu a găsit rezolvarea acestei situații care părea fără ieșire.

În ciuda măreției sale, prorocul Ilie rămâne, peste timp, un exemplu de viețuire modestă, aspră, de dedicare mai presus de cuvinte față de chemarea lui Dumnezeu. El a știut care este misiunea sa pe acest pământ, dar nu a realizat de la început importanța ei pentru întreaga lume.

Cu toate acestea, în ciuda tuturor greutăților, el a găsit puterea să meargă mai departe. Credința sa în Dumnezeu a fost cea care i-a dat această forță interioară. Dacă din viața sa rămânem doar cu această lecție, înseamnă că opera lui Ilie continuă în mijlocul nostru. Este caracteristica definitorie a marilor personalități care și-au lăsat amprenta asupra viitorului! Este semnul că prorocul Ilie Tesviteanul a fost o astfel de personalitate!

Referințe

[1] Pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgica generală, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 224.

[2] Biblia plasează activitatea profetului Ilie în timpul regelui Ahab (871-852 î.d.Hr.), al fiului acestuia Ohozia (852-851 î.d.Hr.) și al regelui Iehu (842-814 î.d.Hr.). A se vedea Horia C. Matei, „Ahab” și „Iehu” în Enciclopedia Antichității, Editura Meronia, București, 1995, pp. 16 și 173.

[3] Preot dr. Ioan Mircea, „Ilie” în Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 225.

[4] B. L. Smith, „Ilie” în J.D. Douglas (redactor principal), Dicționar biblic, Editura „Cartea Creștină”, Oradea, 1995, p. 568.

[5] Epistola sobornicească a sfântului apostol Iacov, capitolul 5, versetul 17.

[6] Cartea a treia a regilor, capitolul 18, versetul 1.

[7] Cartea a treia a regilor, capitolul 18, versetul 27.

[8] Cartea a treia a regilor, capitolul 19, versetul 2.

[9] Cartea a treia a regilor, capitolul 19, versetul 12.

[10] Cartea a treia a regilor, capitolul 19, versetul 18.

[11] Cartea a treia a regilor, capitolul 21, versetul 19.

[12] Cartea a treia a regilor, capitolul 21, versetul 23.

[13] Cartea a treia a regilor, capitolul 22, versetul 38.

[14] Cartea a patra a regilor, capitolul 9, versetele 30-37.

[15] Cartea a patra a regilor, capitolul 2, versetele 2-6.

[16] Cartea a patra a regilor, capitolul 2, versetul 11.

[17] Evanghelia după Matei, capitolul 17, versetele 1-9.

[18] Facerea, capitolul 5, versetul 24.

[19] Apocalipsa, capitolul 11, versetele 1-12.

[20] Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, ediţia a 2-a, Kolos, Iaşi, 2009, pp. 192-194

Nașterea sfântului Ioan Botezătorul. Sânzienele

0

În calendarul creștin ortodox, 24 iunie este o zi cu totul specială! Acum, Biserica serbează nașterea sfântului Ioan Botezătorul – o personalitate extraordinară din istoria mântuirii, profetul care face, practic, legătura dintre Vechiul și Noul Testament.

Domnul Iisus Hristos l-a numit „cel mai mare născut din femeie”, pentru că sfântul Ioan avea calități remarcabile, calități pe care nimeni nu le-a mai avut până atunci și, probabil, nici de atunci până în zilele noastre.

De aceea, el a fost ales să-i ajute pe oameni să înțeleagă că Fiul lui Dumnezeu venise pe pământ și urma să ne mântuiască.

Nașterea sfântului Ioan Botezătorul

Nașterea sfântului Ioan Botezătorul a fost una specială, fiind rezultatul multor rugăciuni. Zaharia, tatăl său, era arhiereu din seminția lui Levi, ceata lui Abia, iar mama sa, Elisabeta, era rudă cu Fecioara Maria. Deși se apropiau de o vârstă înaintată, cei doi nu aveau copii, lucru considerat de evreii de atunci o pedeapsă din partea lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, nu au încetat să spere că Dumnezeu le va dărui un urmaș și se rugau în continuare pentru acest lucru.  Credința le-a fost răsplătită în momentul în care Zaharia a fost ales, prin sorți, să tămâieze în templu. Acest ritual presupunea ca doar arhiereul slujitor să intre în templu, iar restul celor care participau la slujbă să rămână afară.

În timp ce slujea, i s-a arătat arhanghelul Gavriil care i-a vestit că rugăciunile i-au fost ascultate și că urma să aibă un fiu.  Copilul se va numi Ioan și va merge înaintea lui Hristos cu „duhul și cu puterea lui Ilie” și va avea misiunea de a pregăti poporul pentru venirea Domnului[1]. Din această cauză, el era menit să aibă o viață cu totul specială – „nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt”[2].

Normal, lui Zaharia i-a venit greu să creadă. Chiar dacă în sinea lui spera ca Dumnezeu să-i dăruiască un urmaș, probabil, începuse să se consoleze cu ideea că acest lucru nu avea să se întâmple. Astfel, cu fiecare zi care trecea, era conștient că se depărta tot mai mult de împlinirea acestei dorințe. Practic, vârsta nu le mai permitea, nici lui și nici Elisabetei, soția sa, să procreeze.

Din acest motiv, el s-a arătat destul de neîncrezător în cele descoperite și i-a adus îngerului tocmai acest argument: „După ce voi cunoaște aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei”[3]. Dar, pentru a-l face să înțeleagă că ceea ce i-a spus este un mesaj de la Dumnezeu, îngerul l-a pedepsit să rămână mut până ce se împlinea tot ce îi vestise.

Zaharia s-a întors acasă și Elisabeta a rămas însărcinată, dar a ascuns acest lucru timp de 5 luni de zile[4]. Nu știm de ce! O posibilă explicație ar fi faptul că, mai întâi, dorea să-și vadă copilul născut, temându-se că, dacă ar anunța, s-ar putea întâmpla ceva nedorit cu sarcina.

La 6 luni, după evenimentul din templu, arhanghelul Gavriil a fost trimis la Fecioara Maria pentru a-i vesti nașterea lui Hristos. Unul dintre argumentele cu care el a încercat să o convingă pe Fecioara Maria că va rămâne însărcinată, „chiar dacă nu va ști de bărbat”[5], a fost tocmai faptul că Elisabeta, ruda ei, „cea numită stearpă”, rămăsese însărcinată în urmă cu 6 luni[6]. Acest lucru a fost spus pentru a sublinia faptul că „la Dumnezeu, nimic nu este cu neputință”[7].

După evenimentul Bunei Vestiri, Fecioara Maria s-a dus la Elisabeta să o felicite pentru că urma să devină mamă. În momentul în care ea a intrat în casă și a salutat-o pe Elisabeta, s-a întâmplat ceva extraordinar. Sfântul Ioan Botezătorul s-a umplut de Duhul Sfânt[8], exact cum îi prezisese Arhanghelul Gavriil lui Zaharia, și a tresăltat de bucurie în pântecele mamei sale. Cu siguranță, nu era un tresăltat obișnuit, pentru că Elisabeta, la rândul ei, sub inspirația Duhului Sfânt, a recunoscut cinstea care i se făcea – să fie vizitată „tocmai de maica Dumnezeului ei”[9].

Era primul gest prin care sfântul Ioan Botezătorul Îl vestea lumii pe Hristos!

La momentul venirii lui Ioan pe lume, rudele și prietenii erau alături de familia sa și se bucurau pentru Elisabeta. De aceea, în ziua a 8-a de la naștere, când trebuia ca sfântul Ioan să fie tăiat împrejur și să i se pună numele, apropiații au considerat că pruncul trebuia numit ca și tatăl său – Zaharia. Însă Elisabeta le-a spus că el se va numi „Ioan”. Toți s-au mirat, pentru că nimeni din familie nu avea un astfel de nume. Prin urmare, l-au întrebat pe Zaharia dacă este de acord.

El a cerut o tăbliță pe care a scris că, într-adevăr, numele fiului său este „Ioan”[10]. Din acel moment, muțenia i-a dispărut și a început să vorbească[11]. Cuvintele arhanghelului Gavriil se împliniseră întocmai!

După aceea, nu ni se mai spune nimic despre copilăria sfântului Ioan Botezătorul decât faptul că „mâna Domnului era cu el”[12] și că, după ce a crescut și s-a întărit cu duhul, a fost dus „în pustie, până în ziua arătării lui către Israel”[13].

Apoi, Evangheliile ne spun că Ioan devenise un mare pustnic cu o viață ascetică foarte severă care îi boteza cu botezul pocăinței pe cei care doreau să-și schimbe viața. Era o modalitate de a prefigura Botezul cu Duhul Sfânt pe care urma să-l aducă Hristos.

Tot de botez este legat și apelativul „Botezătorul” pe care l-a primit sfântul Ioan, pentru că el a fost cel care a avut mare onoare să-l boteze, în apa Iordanului, pe Mântuitorul. Acest gest a fost prilejul ca Domnul Iisus să fie prezentat tuturor ca Fiul lui Dumnezeu care avea să „ridice  păcatul lumii”[14]. În felul acesta, s-a împlinit cea mai importantă parte din profeția arhanghelului Gavriil.

Pentru alte informații: Boboteaza sau Arătarea (Epifania) Sfintei Treimi

Mai departe, sfântul Ioan a înfierat moravurile decadente ale contemporanilor săi și nu l-a cruțat de mustrare nici pe regele Irod, cel care se căsătorise cu soția fratelui său. O astfel de conduită avusese cândva și prorocul Ilie Tesviteanul care condamnase faptele păcătoase ale regelui Ahab.

Pentru alte informații: Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul

Ioan a făcut acest lucru, chiar dacă știa că avea să sufere. Acesta era modul în care el a înțeles să-și ducă viața. Fără compromisuri și fără jumătăți de măsură! Botezătorul a trăit 100% pentru Dumnezeu!

Sânzienele. Noaptea de Sânziene

Dreptatea, această caracteristică definitorie a personalității sfântului Ioan Botezătorul a fost preluată și în mitologia populară românească. Sânzienele, despre care se credea că erau zâne benefice, erau foarte mari iubitoare de dreptate. Ele îi pedepseau foarte aspru pe bărbații care nu-și respectau jurămintele[15] și erau foarte active în această perioadă.

Noaptea de Sânziene, cea dinspre 23 spre 24 iunie, era considerată una specială, pentru că, în timpul ei, zânele Sânziene umblau peste pământ și răspândeau binefaceri. Cea mai importantă dintre ele era cea prin care dădeau puteri vindecătoare florilor, acestea devenind plante de leac. Acum, era momentul din an cel mai potrivit să fie culese plantele cu efecte tămăduitoare. După această perioadă, florile „dau îndărăt” și își pierd treptat calitățile taumaturgice.

Sânziene, zâne, Noaptea de Sânziene
Florile de sânziene erau o reprezentare la nivel vegetal a zânelor cu același nume.

Așa se explică de ce florile sânziene erau folosite în diverse forme, de copii, femei și bărbați, deopotrivă, pentru a afla care le va fi starea de sănătate peste an.

Normal, fetele care urmau să se căsătorească foloseau sânzienele pentru a afla dacă se vor căsători în anul respectiv sau pentru a-și descoperi alesul.

 

Concluzii

În ciuda tuturor acestor credințe, sărbătoarea Sânzienelor din popor este legată de momentul solstițiului de vară când ziua are durata cea mai lungă din întreg anul.  Însă pentru Biserica Ortodoxă, ziua de 24 iunie are o însemnătate cu totul specială, pentru că acum este celebrată nașterea celui care a mers înaintea Domnului Hristos în lume spre a-I pregăti calea.

Este important să remarcăm faptul că Biserica a rânduit ca sărbătorile dedicate sfinților să aibă loc în ziua în care ei au adormit pentru această viață. Acest lucru se face pentru a marca cel mai important moment al existenței lor, adică începerea vieții veșnice. Singurii sfinți care au sărbători dedicate și nașterii lor sunt Fecioara Maria și sfântul Ioan Botezătorul.

În ceea ce o privește pe Fecioara Maria, motivele sunt evidente, ea fiind cea care L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu. Însă, în cazul sfântului Ioan Botezătorul, această onoare este justificată de faptul că Domnul Hristos l-a cinstit într-un mod deosebit, așa cum se vede și din descrierea pe care El a făcut-o cu privire la acest proroc extraordinar: „Atunci de ce-ați ieșit? Sa vedeți un proroc? Da, zic vouă, și mai mult decât un proroc… Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul[16].

Pentru alte informații: Soborul sfântului Ioan Botezătorul

De aici, deducem și semnificația mai profundă a acestei sărbători pe care Biserica a instituit-o tocmai pentru a-l cinsti într-un mod special pe cel care a primit misiunea de a-L arăta lumii pe Hristos, Răscumpărătorul nostru.

Dincolo de însemnătatea teologică a acestei zile, mai putem desprinde una de suflet. O semnificație care ne îndeamnă să-i prețuim pe cei care au avut un rol important în viața noastră, prin ajutorul pe care ni l-au dat sau pentru că ne-au servit drept modele.

Într-o astfel de zi, este bine să le mulțumim tuturor acestor oameni: părinți, bunici, frați, profesori, antrenori, prieteni sau simpli cunoscuți. Faptul că ei au intrat în viața noastră într-un anumit moment nu a fost întâmplător. Dumnezeu a dorit acest lucru și noi trebuie să-I mulțumim, fiindu-le recunoscători celor pe care El i-a ales să ne influențeze viața!

Referințe

[1] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 17.

[2] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 15.

[3] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 18.

[4] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 24.

[5] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 34.

[6] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 36.

[7] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 37.

[8] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 41.

[9] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 43.

[10] Numele „Ioan” este un nume iudaic, prescurtare de la numele „Iohanan” care înseamnă „Dumnezeu S-a milostivit”. A se vedea „Ioan Botezătorul” în pr. dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 228.

[11] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 64.

[12] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 66.

[13] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 80.

[14] Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetul 29.

[15] Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, ediția a II-a, Editura Kolos, Iași, 2009, p. 178.

[16] Evanghelia după Matei, capitolul 11, versetele 9, 11.

Imaginile au fost preluate de la: http://arhiepiscopiaramnicului.ro/viata-eparhiei/sarbatoarea-nasterii-sfantului-prooroc-ioan-botezatorul (foto 1); http://sanatosi.info (foto 2).

Duminica Pogorârii Duhului Sfânt (a Cincizecimii sau a Rusaliilor)

0

Toată lumea a auzit de această sărbătoarea Cincizecimii sau de Duminica Rusaliilor! Pentru mulţi, ea înseamnă oferte de vacanţă, programe diferite pentru supermarketuri la pachet cu diverse tradiţii şi obiceiuri care îţi spun ce să faci sau să nu faci în această zi.

Marea majoritate a creştinilor ştie doar că, acum, se aduc la biserici crenguţe cu frunze de tei sau de nuc pentru a fi sfinţite şi…. cam atât. Însă foarte puţini îşi mai amintesc semnificaţiile acestui praznic şi conştientizează importanţa lui pentru istoria mântuirii.

Dacă vreţi să ştiţi mai multe, haideţi să trecem în revistă câteva lucruri  legate de momentul Pogorârii Duhului Sfânt!

Contextul Cincizecimii

După Înviere, Domnul Iisus Hristos a rămas în mijlocul ucenicilor Săi timp de 40 de zile pentru a-i convinge de realitatea învierii Sale şi pentru a le explica cum s-a desfăşurat până atunci planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.

În a 40-a zi după Paşti, Mântuitorul S-a înălţat la ceruri încredinţându-le apostolilor misiunea de a predica Evanghelia şi de a-i boteza pe cei care vor crede în El în urma predicii lor. Deşi fuseseră alături de Hristos timp de aproape 3 ani şi jumătate, la acel moment, apostolii aveau doar câteva daruri speciale cu care Hristos îi înzestrase din timpul uceniciei lor. Acestea le permiteau să scoată demonii şi să vindece bolile [1]. Atât!

Pentru alte informaţii: Înălţarea Domnului. Ziua Eroilor

Pentru înfăptuirea misiunii care le fusese încredinţată, ei aveau nevoie de abilităţi mult mai multe. De aceea, Hristos le porunceşte să nu se depărteze de Ierusalim până ce nu se vor îmbrăca cu „putere de sus”[2]. În acel moment, urmau să se împlinească şi prorocia profetului Ioil[3] şi promisiunea pe care Hristos o făcuse la Cina cea de Taină, când vorbise despre venirea Mângâietorului[4].

Însă până atunci, apostolii trebuiau să rămână uniţi.

Între timp, probabil în urma unei consultări a celor 11 apostoli, Petru, în calitatea lui de cel mai vârstnic dintre ucenicii apropiaţi ai lui Hristos, ia cuvântul şi propune să fie ales un alt bărbat care să îi ia locul lui Iuda Iscarioteanul. Candidaţii unanim acceptaţi au fost  „Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus, şi Matia”.

În urma rugăciunii tuturor, s-a tras la sorţi şi, astfel, a fost desemnat Matia ca noul apostol[5].

Momentul Cincizecimii

Sfântul evanghelist Luca, autor şi al cărţii Faptele Apostolilor, ne relatează foarte succint evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt peste cei 12 apostoli: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”[6].

Cum era de aşteptat, un astfel de fenomen a stârnit curiozitatea celor care se aflau în Ierusalim cu ocazia sărbătoririi Cincizecimii. Această sărbătoare le aducea aminte evreilor de darea Legii pe Muntele Sinai, dar avea şi rolul de a crea cadrul în care poporul ales Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru recolta de grâu şi orz din anul respectiv[7].

Pentru alte informaţii: Cine este Dumnezeu?

Întrucât vorbim despre o naţiune destul de ataşată de tradiţiile sale spirituale, la Ierusalim, erau adunaţi evrei din toate colţurile lumii. Prin urmare, Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, nu S-a pogorât întâmplător peste apostoli. Dimpotrivă, El a ales ziua unei sărbători la care participau mulţi evrei din diaspora care vorbeau diverse limbi.

În acest fel, Dumnezeu a urmărit ca mesajul Evangheliei să ajungă, chiar de la început, în cât mai multe părţi ale lumii. Acest lucru avea să se întâmple după ce evreii care proveneau din alte ţări urmau să se întoarcă la casele lor.

Dar, deocamdată, cei prezenţi erau împărţiţi, unii se mirau de faptul că nişte oameni simpli (aşa cum se putea deduce din înfăţişarea apostolilor) vorbeau limbi străine, iar alţii considerau că sunt în stare de ebrietate („sunt plini de must”[8]). În această confuzie generală, Petru prinde curaj şi rosteşte celebra sa predica[9] care avea să ducă la întemeierea văzută a Bisericii.

Întemeierea Bisericii

În discursul său, apostolul Petru a făcut referire la profeţiile Vechiului Testament care au anunţat momentul Pogorârii Sfântului Duh, apoi, a vorbit despre personalitatea Domnului Hristos, cel Care a adus mântuirea lumii, urmând ca, în încheiere, să vorbească despre  Sfânta Treime[10].

De fapt, predica lui Petru de la Cincizecime este o recapitulare succintă a istoriei mântuirii cu cele trei mari epoci distincte. Prima este cea a Vechiului Testament în care Persoana lui Dumnezeu Tatăl este predominantă. Apoi, se vorbeşte de activitatea lui Hristos, adică Dumnezeu Fiul, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. După ce şi această perioadă s-a încheiat prin înălţarea Mântuitorului la cer,  a început era în care Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi are prim-planul.

Petru trebuia să facă această scurtă expunere despre Sfânta Treime, pentru că foarte mulţi dintre cei care i-au ascultat predica au dorit să adere la religia creştină. Acest lucru se face prin Botez, iar această Taină se săvârşeşte în numele Sfintei Treimi[11].

Pentru alte informaţii: Tainele Botezului şi Mirungerii – semnificaţii teologice

De fapt, odată cu botezul celor aproximativ „3000 de suflete[12] care au provenit dintre evreii adunaţi la Ierusalim, se poate vorbi de Biserica văzută. Atunci, s-au delimitat cele două categorii de membri ai Bisericii: 1) clerul reprezentat de apostolii peste care Se pogorâseră Duhul Sfânt şi 2) credincioşii – cei care tocmai fuseseră botezaţi.

Acesta a fost momentul în care a început istoria Bisericii creştine.

Rusalii, apostoli, preoţie, ierarhie
Episcopii (patriarhul Daniel în mijloc), preoţii (lângă episcop) şi diaconii (în margini) au harul preoţiei prin succesiune neîntreruptă de la sfinţii apostoli.

Semnificațiile Rusaliilor

În teologia ortodoxă, Pogorârea Duhului Sfânt este considerată actul prin care se încheie opera mântuirii obiective (Răscumpărarea)[13]. Adică ceea ce ţinea de Dumnezeu pentru a ne ajuta pe noi să scăpăm de urmările păcatului strămoşesc şi, de aceea, această operă are valoare pentru toţi oamenii.

De acum, putem vorbi şi despre dobândirea mântuirii subiective (Izbăvirea)[14], adică despre ceea ce trebuie să facă fiecare dintre noi pentru a se mântui, pentru a beneficia de roadele operei mântuirii obiective. Iar sărbătoarea Rusaliilor ne dă câteva indicii importante.

În primul rând, trebuie să remarcăm că Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostolii care erau „toţi împreună în acelaşi loc”. Acest lucru semnifică faptul că Duhul Sfânt este Duhul comuniunii. Aşadar, dacă vrem să ne mântuim, trebuie să păstrăm comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii noşti.

Apoi,  observăm că Duhul Sfânt vine să plinească, să desăvârşească opera lui Hristos, pentru că El este cel Care îi îmbracă pe apostoli „cu putere de sus”. Această putere dumnezeiască este extraordinară în cel mai pur sens al cuvântului, dar, în acelaşi timp, îi lasă omului libertate deplină asupra fiinţei sale.

Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt nu-l posedă pe om, ci conlucrează cu el, dându-i ceea ce are nevoie ca să progreseze în bine, ca să se sfinţească. Aşa se face că, în urma pogorârii Sale, apostolii, care proveneau din rândurile oamenilor simpli, fără educaţie aleasă, ştiu să vorbească în limbi străine şi să-şi organizeze un discurs capabil să mişte inimile atâtor oameni. De aceea, Duhul Sfânt este considerat cel Care „pe cele neputincioase le întărește și pe cele cu lipsă le împlinește”.

În consecinţă, pentru că omul nu poate de unul singur să se mântuiască[15], are nevoie să conlucreze cu harul dumnezeiesc care îl întăreşte şi-i compensează neputinţa.

Practic, această lucrare de întărire şi plinire a omului începe în cadrul Bisericii, odată cu primirea Botezului de către fiecare creştin. Este foarte important faptul că, la Rusalii, Duhul Sfânt nu Se arată sub o formă materială anume. Textul biblic nu ne spune că El S-a arătat sub formă de „limbi de foc”, ci în chip de „limbi ca de foc”.

De ce? Pentru că misiunea Sa în lume este cea de a continua opera lui Hristos[16], iar Duhul Sfânt deşi este Dumnezeu adevărat, având aceleaşi atribute ale Dumnezeirii, nu vrea să Se interpună între Hristos şi oameni, nu „vrea să aibă prim-planul”. Dimpotrivă, El este cel Care Îl face şi mai accesibil pe Hristos nouă.

Dacă până atunci, Hristos era prezent în chip văzut în viaţa noastră, dar în exteriorul nostru, din momentul Botezului, care se face prin lucrarea Duhului Sfânt, Domnul Iisus Se sălăşluieşte în sufletele noastre. Adică devine interior nouă, devine intim pentru noi.

Mai mult, pentru că Hristos nu vine singur, ci împreună cu Dumnezeu Tatăl[17], asta înseamnă că, de fapt, prin mijlocirea Duhului Sfânt, întreaga Sfântă Treime se sălăşluieşte în omul care doreşte să se sfinţească. Astfel, omul se uneşte cu Dumnezeu, devenind ceea ce a fost menit să fie încă de la creaţia lumii.

Deci, odată cu Pogorârea Duhului Sfânt, cercul se închide şi omul este repus în starea de la crearea lumii, atunci când Dumnezeu l-a pus stăpân peste întreaga creaţie.

De acum înainte, totul depinde numai de noi, de manifestarea voinţei noastre libere. Dacă vrem să ne mântuim, Dumnezeu este oricând alături de noi şi va conlucra cu noi. Dacă nu dorim să intrăm în comuniunea veşnică cu El, ei bine… El ne va respecta alegerea.

Pentru alte informaţii: Toţi vor să ajungă în rai, dar nimeni nu vrea să moară!

Concluzii

Pogorârea Duhului Sfânt (Cincizecimea sau Rusaliile) este momentul în care Biserica creştină a luat fiinţă în chip văzut şi a intrat în istorie.

Pogorârea Duhului Sfânt peste apostoli este echivalentă cu Hirotonia lor, iar ei au transmis, mai departe, harul Preoţiei primit de la Duhul Sfânt de-a lungul timpului, în mod neîntrerupt până astăzi. Deci, episcopii, preoţii şi diaconii din zilele noastre sunt urmaşii legitimi în slujire ai sfinţilor apostoli. Ei reprezintă ierarhia sacramentală a Bisericii.

Însă, fără cei care să fie sfinţiţi, fără oamenii obişnuiţi, misiunea lor ar fi fără sens. De aceea, Biserica a luat fiinţă doar în momentul în care s-au botezat primii oameni. De acum încolo, ei au devenit locaşuri ale Sfintei Treimi, adică vase sfinţite şi care au putere să răspândească sfinţenie în jurul lor. Este una dintre semnificaţiile ramurilor de tei sau de nuc, care se sfinţesc în această zi!

Duhul Sfânt, Rusalii, frunze de tei
Frunza de tei aduce aminte de limbile „ca de foc” sub care S-a arătat Duhul Sfânt când S-a pogorât peste apostoli, la Rusalii.

„Noi aducem, la Biserică, frunze de tei sau de nuc, pentru că au forma unor limbi și, prin aceasta, noi binevestim bucuria răspândirii Evangheliei lui Hristos în toată lumea prin propovăduirea tainei mântuirii oamenilor în iubirea lui Hristos și în iubirea Preasfintei Treimi, dar și pentru că noi dorim ca toate să fie sfințite. Ducem aceste frunze de nuc sau de tei acasă, după ce ele sunt sfințite, pentru că dorim să se sfințească toată natura și locul unde noi viețuim și muncim. Toate sunt chemate să intre sub binecuvântarea, lucrarea și luminarea Duhului Sfânt”[18].

Pentru alte informaţii: Pogorârea Sfântului Duh

Prin Sfintele Taine, pe care Duhul Sfânt le lucrează doar în Biserică, omul se poate ridica la menirea sa, la ceea ce Dumnezeu a plănuit pentru el când l-a creat, adică cu ajutorul harului dumnezeiesc, omul poate deveni sfânt.

Însă, până a deveni sfinţi trebuie să înţelegem că, indiferent de păcatele noastre, indiferent de căderile pe care le vom trăi în timpul vieţii, Duhul Sfânt va fi acolo să ne mângâie, să ne vindece de rănile sufleteşti şi trupeşti şi să ne ajute să mergem mai departe către ţelul nostru – viaţa veşnică. Sau, altfel spus „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră”?[19]

Pentru alte informaţii: Merită să fim mai buni?

Referinţe

[1]Evanghelia după Matei, capitolul 10, versetul 1: „Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputință”.

[2] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 49: „Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”.

[3] Cartea profetului Ioil, capitolul 3, versetul 1: „ar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea”.

[4] Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetele 16-17, 26: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!… Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu”.

[5] Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetele 15-26.

[6] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetele 1-4.

[7] Conf. Dr. pr. Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1997, pp. 225-226. Cf. Pr. Prof. dr. Dumitru Abrudan şi diac. Prof. dr. Emilian Corniţescu, Arheologia biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, pp. 318-319.

[8] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 13.

[9] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetele 14-39.

[10] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetele 32-33: „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori. Deci, înălţându-Se prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, cum vedeţi şi auziţi voi”.

[11] Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetul 19: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

[12] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 41: „Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete”.

[13] Mântuirea obiectivă este înţeleasă de teologi ca tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, având ca momente predominante: Naşterea lui Hristos, Patimile Sale, Învierea, Înălţarea şi Pogorârea Duhului Sfânt.

[14] Mântuirea subiectivă se referă la toate gândurile, vorbele şi faptele pe care omul le face pentru a se mântui.

[15] Evanghelia după Ioan, capitolul 15, versetul 5: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”.

[16] Evanghelia după Ioan, capitolul 16, versetele 13-15: „ar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă”.

[17] Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetul 23: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el”.

[18] https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/pogorarea-sfantului-duh/pogorarea-sfantului-duh-149019.html, 26.05.2018, 08:04:01.

[19] Epistola către romani a sfântului apostol Pavel, capitolul 8, versetul 31.

Imaginile le au fost preluate, în ordine, de la: 

https://apologeticum.files.wordpress.com/2011/06/rusalii4.jpg

https://jurnalulregional.ro/cultural/oficial-patriarhia-romana-confirma-ca-patriahul-daniel-merge-la-moscova-nu-este-o-vizita-bilaterala, 

http://www.egirl.ro/lifestyle/sarbatori-si-traditii/sarbatoarea-rusaliilor-9061.

 

Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, cei întocmai cu apostolii

0

În fiecare an, la 21 mai, Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe sfinţii împăraţi Constantin şi mama sa Elena, cei „întocmai cu apostolii”. Dacă în legătură cu viaţa împărătesei Elena lucrurile sunt cât de cât clare, în ceea ce priveşte personalitatea împăratului Constantin cel Mare, lucrurile rămân oarecum controversate.

De aceea, până astăzi, viaţa acestor sfinţi împărăţi reprezintă un reper pentru creştinii autentici şi o piatră de poticnire pentru cei care vor „să se convingă” de adevărul credinţei creştine.

Uneltiri, morţi şi lupte pentru putere

Pentru cei care aşteaptă cu sufletul la gură să înceapă noul sezon al serialului „Game of Thrones” („Urzeala tronurilor”) viaţa împăratului Constantin cel Mare (306-337) nu ar trebui să fie una senzaţională.

Tatăl său era generalul Constantius Chlorus, cezar al Occidentului la curtea împăratului roman Diocleţan (284-305)[1]. Mama sa, Elena, a fost repudiată de tatăl său pentru ca el să se poată căsători cu Theodora, fiica împăratului Maximian[2] care era august peste partea occidentală a Imperiului Roman.

În aceste condiţii, Constantin este trimis la curtea imperială a împăratului Diocleţian (august peste Orient), pentru ca acesta să se asigure că tatăl său îi va asculta ordinele.

Situaţia se precipită odată cu abdicarea lui Diocleţian şi a lui Maximian, când Constantin fuge la tatăl său în Britania. Dar, în anul 306, Constantius Chlorus moare şi Constantin este proclamat împărat de armată.

În luna noiembrie a anului 308, în cadrul conferinţei de la Carnutum, Constantin este recunoscut oficial cezar în Occident, iar Maxentius (fiul lui Maximian) care se proclamase, la rândul său cezar, este considerat uzurpator.

Pentru a-şi apăra tronul, Constantin pătrunde cu armatele sale în Spania (310) şi, pe urmă, în nordul Italiei, unde îl înfrânge pe Maxentius la Turin şi Verona. Însă bătălia decisivă avea să se dea în anul 312, la Pons Milvius, lângă Roma.

După cum spuneam, până aici, nimic senzaţional. Doar intrigile obişnuite din istorie şi din filmele inspirate din perioadele Antică sau a Evului Mediu. Însă, aşa cum ştim, viaţa bate filmul!

Constantin – împăratul providenţial

Ştiu că pare aproape imposibil pentru noi, cei de astăzi, să credem în minuni cu cruci din lumină care apar pe cer în miez de zi. Adică, pe bune? La câte prezintă televiziunile, ne vine, mai degrabă, să credem că este vorba de o punere în scenă ieftină a unui candidat la vreo funcţie publică.

Constantin cel Mare – împăratul care a schimbat istoria!

Dar, Biserica ne spune că un astfel de eveniment a avut loc de-adevăratelea. El s-a întâmplat înaintea bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din anul 312 dintre viitorul împărat Constantin cel Mare şi uzurpatorul Maxenţiu.

Istoricul care a stat lângă Constantin, Eusebiu de Cezareea[3], ne relatează că, înaintea bătăliei, Constantin avea mult mai puţini soldaţi decât adversarul său. De aceea, s-a rugat „Diviniţăţii unice” pe care începuse să o adore tatăl său şi I-a cerut ajutorul. Ca răspuns la rugăciunile sale, în timpul zilei, Constantin, alături de întreaga armată, a văzut pe cer o cruce de lumină. Însă nu a ştiut cum să interpreteze această viziune.

Abia în timpul nopţii, Domnul Hristos I s-a arătat cu aceeaşi cruce în mână şi i-a spus să folosească acest semn în toate luptele cu duşmanii săi.

La prima vedere, o astfel de relatare pare una incredibilă şi menită să justifice, ca de atâtea ori în istorie, faptele unui pretendent la tron. Mai mult, unii spun că este posibil să fi fost vorba de o halucinaţie a unui om aflat în momente de maximă tensiune psihică[4]. Dar, hai să analizăm un pic situaţia!

În primul rând, crucea de lumină fusese văzută de întreaga armată.

Apoi, Constantin i-a întărit istoricului Eusebiu de Cezareea, printr-un jurământ, veridicitatea celor relatate. La prima vedere, chestia asta cu jurământul nu pare o mare scofală. Însă Constantin nu ar fi avut de ce să se mai jure în faţa unui supus de-al său în momentul când i-a povestit această întâmplare, pentru că era deja împărat. Deci, această experienţă îl marcase.

Dar cel mai important argument îl reprezintă ce s-a întâmplat după aceea în viaţa lui Constantin cel Mare. Pur şi simplu, dis-de-dimineaţă, el s-a trezit şi a dat ordin să fie confecţionate stindarde cu semnul Crucii pe care el îl văzuse în viziune şi în vis. După cum se ştie, acel semn i-a adus mereu victoria.

Aşa se face că în semn de recunoştinţă, în anul 313, împreună cu cumnatul său Licinius, va emite edictul de la Mediolanum (Milano de astăzi) prin care hotăra ca religia creştină să aibă drepturi egale cu celelalte religii recunoscute în Imperiul Roman.

Constantin cel Mare şi creştinismul

Odată cu domnia lui Constantin cel Mare, începe o nouă eră creştină. Dacă până atunci, adepţii lui Hristos trebuiau să se ascundă şi să se roage în catacombe, acum lucrurile se schimbă radical.

Pentru alte informaţii: Constantin şi Elena, Sfinții Împărați care au scos creștinismul din catacombe

Noul împărat, în semn de recunoştinţă faţă de ajutorul primit de la Dumnezeul creştinilor, începe să se identifice cu această credinţă. Astfel, pe monedele imperiale pe care Constantin le emite apar simboluri creştine.

De asemenea, preoţii şi episcopii primesc diverse scutiri de taxe şi impozite, se permite folosirea tribunalelor ca locaşuri de cult, iar clerul creştin primeşte subvenţii.

Mai mult, episcopii aveau dreptul să judece, iar sentinţele lor erau irevocabile. În plus, tot lor, li s-a acordat şi dreptul de a elibera sclavi, drept care, până atunci, era rezervat guvernatorilor.

În continuare, Constantin construieşte biserici la Ierusalim (Sfântul Mormânt) şi la Bethleem, adică în locurile unde Hristos a înviat şi unde S-a născut. Tot el proclamă duminica, prima zi a săptămânii, sărbătoare oficială a creştinilor.

Merită Constantin să fie considerat un sfânt creştin?

În ciuda măsurilor administrative pe care Constantin cel Mare le-a luat în favoarea creştinilor, au fost unele voci care au contestat faptul că el ar fi crezut cu adevărat în Hristos.

O privire hotărâtă, da totuşi serenă – sfântul împărat Constantin cel Mare.

Printre argumentele lor se numără faptul că el s-ar fi botezat abia pe patul de moarte, că a păstrat titlul de preot suprem (pontifex maximus) al tuturor religiilor din Imperiul Roman şi că noua sa capitală, Constantinopolul, ar fi fost consacrată după ritualul păgân.

De fapt, raţiunea lui Constantin a fost una foarte practică. Păstrând titlul de preot suprem al tuturor religiilor din Imperiu, el nu a putut fi niciodată acuzat de partizanat în favoarea creştinilor.

Sub domnia sa, începând cu anul 324, după ce l-a învins pe Licinius la Adrianopol (iulie) şi Chrysopolis (septembrie), Imperiul Roman era din nou unificat, situaţie nemaiîntâlnită din anul 285. Prin urmare, era nevoie de multă abilitate politică pentru a armoniza atâtea religii şi atâtea populaţii diferite.

Dacă nu ar fi procedat în acest fel, Constantin ar fi riscat un război religios intern.

Că este aşa ne-o demonstrează faptul că el s-a ocupat de organizarea Primului Sinod Ecumenic, din anul 325 de la Niceea. În afară de faptul că această întâlnire a episcopilor creştini a adus religia înfiinţată de Hristos în prim plan, Constantin a urmărit ca Biserica să nu fie dezbinată, situaţie care ar fi provocat mari tulburări în imperiu.

De asemenea, în Constantinopol,  noua sa capitală, a dat ordin să fie începută construirea a două biserici impozante – una dedicată Sfintei Înţelepciuni (Divine) şi alta Sfintei Păci (Divine). În consecinţă, orientarea creştină a lui Constantin nu poate fi pusă la îndoială.

Deci, el era foarte atent la problema religiozităţii din Imperiul Roman şi, prin urmare, faptul că a păstrat titlul de preot suprem al tuturor religiilor din Imperiu care îi permitea să intervină în viaţa religioasă a fost unul pe deplin justificat.

Aşa se explică şi de ce el nu s-a botezat de la început! Însă dinastia pe care a întemeiat-o s-a bazat pe credinţa că el, Constantin, este alesul lui Dumnezeul pe pământ.

El a murit în ziua de 21 mai 337 (mai precis, noaptea dinspre 21 spre 22 mai), la Nicomedia, după ce, cu scurt timp înainte, primise Botezul.

Analizând din punctul de vedere al vieţii publice, putem spune că, într-adevăr, viaţa lui Constantin cel Mare a fost una a unui  împărat care a trebuit să ordone execuţii, care a întreprins expediţii militare în urma cărora au murit oameni şi familii întregi au fost nenorocite sau care a trebuit să uneltească, să manipuleze şi să facă tot felul de aranjamente politice pentru a-şi atinge scopurile.

Însă, din punct de vedere, strict al vieţii creştine, asemeni tâlharului de pe cruce, pentru faptul că s-a botezat cu puţin timp înainte de moarte, este clar că i-au fost iertate, împreună cu păcatul strămoşesc, toate păcatele personale.

Pentru alte informaţii: Tainele Botezului şi Mirungerii – semnificaţii teologice

După aceea, trebuie să vorbim despre opera lui de scoatere din anonimat a religiei creştine şi despre acţiunile sale care au dus la încreştinări şi la întărirea credinţei atâtor oameni. O lucrare demnă de un adevărat apostol!

În afară de acest lucru, viziunea pe care a avut-o şi modul în care au decurs evenimentele în favoarea lui ne arată că el a fost, într-adevăr, un ales al lui Dumnezeu.

Sunt doar câteva dintre elementele pe care Biserica s-a bazat atunci când l-a declarat pe Constantin cel Mare sfânt şi l-a considerat „întocmai cu apostolii”. Şi cred că această canonizare a fost una pe deplin justificată!

Pentru alte informaţii: Cum este canonizat un sfânt?

Sfânta împărăteasă Elena – mama lui Constantin cel Mare

Alături de împăratul Constantin cel Mare, în ziua de 21 mai, este celebrată şi mama sa, împărăteasa Elena.

Sfântul Ambrozie de Milano ne spune despre ea că a avut origini umile, fiind o „stabularia” (o femeie care slujea într-un han sau tavernă). Însă frumuseţea ei şi viaţa curată l-au determinat pe generalul Constantius Chlorus să treacă peste regulile de atunci şi să se căsătorească cu ea.

Deşi ea îi dăruise un fiu, pe Constantin, el a trebuit să o repudieze, pentru a se căsători cu Theodora, fiica augustului Maximian.

După ce Constantin ajunge cezar al Occidentului, în anul 306, ea este chemată la curte şi rămâne până la sfârşitul vieţii alături de fiul ei, influenţându-i deciziile legate de religia creştină.

Deşi ea a rămas în istorie prin faptul că, între anii 325-326, a plecat la Locurile Sfinte unde a descoperit Crucea pe care a fost răstignit Hristos şi locul unde Mântuitorul S-a născut, meritele împărătesei Elena au fost cu mult mai multe.

Istoricul Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa „Viaţa lui Constantin” (Vita Constantini) ne vorbeşte despre viaţa ei curată, despre milosteniile pe care le făcea, despre modul în care îi ajuta şi îi înţelegea pe cei nevoiaşi[5].

În plus, ea a fost un mare ctitor de locaşuri de cult. Din porunca sfintei împărătesei Elena, la Sfântul Mormânt de la Ierusalim, la locul naşterii Domnului Iisus din Bethleem şi pe Muntele Măslinilor de unde El S-a înălţat la cer, au fost dărâmate edificiile păgâne şi ridicate biserici creştine pe care ea, împreună cu fiul ei, împăratul Constantin cel Mare, le-au împodobit cu generozitate.

Concluzii

Minunile există, fie că vrem să le acceptăm sau nu! Iar ceea ce s-a întâmplat cu împăratul Constantin cel Mare este un lucru grăitor în acest sens.

Pentru alte informaţii: Despre minuni

Viaţa lui de după momentul viziunii, pe care unii nu o consideră reală, ne dovedeşte că, în urma acelui eveniment, tânărul Constantin s-a transformat total. Practic, a avut parte de o schimbare din temelii a modului său de gândire, a perspectivei asupra vieţii.

Dintr-un cezar educat într-un mediu păgân (curtea împăratului Diocleţian), Constantin se transformă, peste noapte, într-un ales al lui Hristos pe pământ. Deci da, minunile se întâmplă!

La fel, mama lui, împărăteasa Elena, a reuşit să afle care este Crucea adevărată a Mântuitorului după ce a atins-o de trupul unui mort şi acesta a înviat. Deci, încă o minune!

Chiar dacă ele ne par evenimente luate din filme ştiinţifico-fantastice, aceste minuni au existat, au avut martori şi au rămas consemnate. Iar ele, în schimb, au schimbat cursul istoriei, pentru că, dacă nu ar fi fost Constantin cel Mare împreună cu mama sa, soarta creştinismului cu toată contribuţia pe care el a adus-o la progresul umanităţii ar fi fost puse sub semnul întrebării.

Este remarcabil modul în care lucrează Dumnezeu şi perfecta sincronizare de care dă dovadă.

După veacuri în care creştinii au fost persecutaţi şi nevoiţi să se ascundă, pur şi simplu, deodată, întregul context s-a schimbat, datorită intervenţiei pe care Dumnezeu a făcut-o în istorie prin intermediul lui Constantin cel Mare. Dar toate s-au întâmplat la momentul cel mai potrivit!

De aceea, dacă ar fi să desprind nişte lecţii din viaţa acestor doi mari sfinţi, una ar fi cea care îmi spune să nu renunţ niciodată şi altă lecţie care îmi spune să am răbdare. Pentru că, dincolo de aparenţe, stă întotdeauna Dumnezeu care lucrează spre binele tuturor!

Referinţe

[1] Constantin cel Mare/Flavius Valerius Constantinus în Horia C. Matei, Enciclopedia Antichităţii, Editura Meronia, Bucureşti, 1995, p. 95.

[2] Prof. univ. Emilian Popescu, Note de curs, anul universitar 1999-2000.

[3] http://www.documentacatholicaomnia.eu/03d/0265-0339,_Eusebius_Caesariensis,_Vita_Constantini_[Schaff],_EN.pdf, pp. 944-947.

[4] A se vedea nota 3109, pp. 944-945  din http://www.documentacatholicaomnia.eu/03d/0265-0339,_Eusebius_Caesariensis,_Vita_Constantini_[Schaff],_EN.pdf.

[5] Eusebiu de Cezareea, Vita Constantini, 1, 44-47.

Imaginile sunt preluate, în ordine, de pe: http://s1.ziareromania.ro/?mmid=d84122c36abd00f6a2, https://lindsayclansman.wordpress.com/2015/03/03/the-conversions-of-constantine-and-clovis-compared-and-contrasted/, https://www.google.ro/search?q=constantin+the+great&hl=ro&tbm=isch&source=lnt&tbs=isz:l&sa=X&ved=0ahUKEwjauo_7kZbbAhVDKywKHS1hCJQQpwUIHg&biw=1440&bih=794&dpr=1#imgrc=GviPTO2k3dikyM:

 

Înălţarea Domnului. Ziua Eroilor

0

Am fost întrebat de multe ori despre Învierea Domnului Hristos. De ce a fost necesară? A fost reală? Nu cumva a fost o poveste pe care ne-au vândut-o nişte oameni certaţi cu sănătatea mintală? Dar dacă, totuşi…? Mă rog, aţi înţeles ideea!

Însă despre Înălţarea Mântuitorului la ceruri sau despre Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile) nu mi s-a cerut să dau detalii. Nu pot să explic fenomenul! Pot doar să spun că, din perspectiva teologiei creştine ortodoxe,  Învierea nu este sfârşitul operei mântuitoare pe care Dumnezeu o desfăşoară în lume.

Într-adevăr, faptul că Hristos a biruit moartea este ceva nemaiauzit, este extraordinar, este cea mai mare minune întâmplată vreodată, dar după ce ea a avut loc, Dumnezeu nu a pus punct intervenţiei Sale. Nici măcar punct şi virgulă! Ci doar o virgulă, pentru că a continuat ce începuse imediat după greşeala primilor oameni!

De ce nu S-a înălţat Hristos la ceruri imediat după Înviere

Vouă vă plac serialele? Pun pariu că fiecare a avut cel puţin unul care l-a ţinut cu sufletul la gură. Şi cred că cea mai mare găselniţă a celor care gândeau firul poveştii era să vă lase în suspans la sfârșitul fiecărui episod, astfel încât să-l aşteptaţi cu nerăbdare pe următorul. Ei bine, în cazul Învierii lui Hristos şi a întâmplărilor care au urmat acestui eveniment… nu a fost aşa.

Hristos nu a vrut să lase nicio urmă de suspans, de neştiinţă sau de neînţelegere. De altfel, nu ar fi avut niciun sens ca după ce a salvat întregul neam omenesc de sub robia păcatului strămoşesc să ascundă oamenilor aceste lucruri. Dimpotrivă, Evanghelia (vestea cea bună) trebuia răspândită în toate colţurile lumii.

De aceea, încă de la Cina cea de Taină, Hristos le-a spus ucenicilor Săi despre momentul Înălţării. Dar, pentru cei 11 apostoli care Îi rămăseseră credincioşi, era destul de greu să înţeleagă de ce Hristos trebuia să moară, să învie şi să Se ducă la Tatăl. De aceea, Domnul Iisus nici nu a insistat atunci prea mult! Nu avea rost! Oricum, totul urma să li se descopere după Înviere!

Şi, într-adevăr, după ce a biruit moartea, Hristos S-a întâlnit cu ucenicii Săi pentru a le explica amănunţit ceea ce s-a petrecut cu El în momentul patimilor, morţii şi învierii. Această iniţiere era făcută tocmai pentru că ucenicii aveau nevoie să cunoască în detaliu şi să înţeleagă. Era răsplata credinţei lor de până atunci!

Momentul Înălţării

Cele mai multe informaţii despre evenimentul Înălţării Domnului le aflăm de la sfântul evanghelist Luca. El era medic şi ucenic direct al sfântului apostol Pavel. Prin urmare, profilul lui psihologic era al unui om care dorea să înţeleagă pas cu pas ceea ce se întâmplase. Aşa se explică de ce el pune într-o perspectivă mai amplă cele două scrieri ale sale Evanghelia şi cartea Faptele Apostolilor.

Din aceste texte, aflăm că, după ce Hristos S-a arătat în repetate rânduri ucenicilor Săi, tocmai pentru a-i linişti şi a le demonstra că El a înviat cu adevărat, a urmat o perioadă în care Fiul lui Dumnezeu le-a explicat fiecare episod din opera de mântuire a lumii care se înfăptuia în faţa lor[1].

Pentru alte informaţii: Paştile este pentru toată lumea

După 40 de zile[2], când lucrarea Sa învăţătorească se terminase, Mântuitorul i-a chemat pe ucenicii Săi pe muntele  Măslinilor[3] şi le-a predat o ultimă lecţie. Le-a arătat care este destinul omului, care este planul lui Dumnezeu cu noi – îndumnezeirea prin har. Astfel, El S-a transfigurat şi, „pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor”[4].

Însă, înainte de a se despărţi, Domnul Iisus le-a dat marea misiune a propovăduirii pocăinţei[5] şi a botezării lumii[6].

De asemenea, le-a spus că nu vor fi singuri şi să nu se depărteze de Ierusalim până ce nu „se vor îmbrăca cu putere de sus[7]. În consecinţă, tot prin ei, urma să Se facă cunoscută şi opera celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi – Duhul Sfânt. Era împlinirea promisiunii lui Dumnezeu Fiul de la Cina cea de Taină[8] şi a făgăduinţei făcute de Dumnezeu Tatăl prin intermediul profeţilor din Vechiul Testament[9]. Cercul urma să se închidă.

Pentru alte informaţii: Cine este Dumnezeu?

Importanţa Înălţării pentru neamul omenesc

Evenimentul Înălţării are implicaţii profunde pentru devenirea noastră. Practic, prin Înălţare, Hristos ne-a demonstrat ceea ce prefigurase în timpul Schimbării la faţă. El ne-a arătat ce putem deveni, dacă ne pocăim, ne botezăm şi rămânem în comuniune cu Dumnezeu.

Pentru alte informaţii: Schimbarea la faţă a Domnului – sub semnul împăcării şi al pârguirii

În plus, ne-a dat o idee despre măreţia cu care ni Se va prezenta la cea de-a doua Sa venire. Cuvintele îngerilor adresate apostolilor sunt foarte clare: „Bărbaţi galileieni,de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”[10].

Este vorba despre o măreţie liniştitoare, care dăruieşte pace tuturor celor care îşi duc viaţa în conformitate cu voinţa divină. Aşa se explică de ce, la Cina cea de Taină, apostolii erau trişti când Hristos le-a spus că îi părăseşte pentru o perioadă scurtă[11]. Însă, acum, după Înălţare, când ştiau că El va fi cu ei prin intermediul Duhului Sfânt, erau foarte bucuroşi[12]. Aceiaşi oameni, în etape diferite de iluminare divină, aveau atitudini total diferite în faţa existenţei.

Numai că, de data aceasta, ei ştiau că, indiferent de necazurile pe care le vor avea, la sfârşitul călătoriei prin această lume, îi aşteaptă slava pe care Hristos le-a arătat-o în timpul înălţării Sale. Ei ştiau că  această stare de îndumnezeire prin har face să pălească orice efort şi orice necaz!

Privită din această perspectivă, „nebunia” sfinţilor apostoli este de fapt o mare înțelepciune, chiar dacă  i-a făcut să nu ţină cont de niciun efort şi de niciun sacrificiu, când a fost vorba să se pună în slujba celorlalţi oameni şi să le vestească Evanghelia, făcându-le cunoscut ceea ce au văzut şi au trăit.

Ziua Eroilor

Reluând  o tradiţie care a existat între anii 1920-1948, la propunerea Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2003, Parlamentul României a stabilit ca, în ziua Înălţării Domnului, să fie cinstiţi şi eroii neamului.

Eroii au un loc aparte în teologia ortodoxă şi în istoria Bisericii.

Prin jertfa lor, ei au urmat, mai mult decât ne putem da seama la prima vedere, exemplul lui Hristos. Indiferent dacă au căzut pe câmpurile de luptă sau au murit persecutaţi în închisori, ei au fost cei care s-au sacrificat ca noi să trăim liberi şi să avem, ca popor, o conştiinţă curată în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei.

Pe aceşti strămoşi ai noştri Hristos îi numeşte „prietenii” Săi[13], pentru că, în momentele în care şi-au pus sufletele pentru noi, au dat dovadă de cea mai înaltă formă de dragoste.

Prin urmare, în ziua când sărbătoreşte Înălţarea Domnului, Biserica a găsit potrivit să-i onoreze şi pe cei care, prin jertfă, au devenit eroi şi din punct de vedere creştin şi nu doar naţional.

Concluzii

Aparent încă un praznic din ciclul sărbătorilor pascale, Înălţarea Domnului se dovedeşte a fi un moment cu o importanţă deosebită în istoria mântuirii întregii lumi. Acest eveniment marchează sfârşitul activităţii de învăţător a Domnului Iisus prin iniţierea sfinţilor apostoli în toate tainele planului divin cu privire la răscumpărarea lumii din păcat.

Tot acum, Hristos îi trimite pe apostoli la propovăduire cu misiunea clară de a le predica tuturor pocăinţa spre iertarea păcatelor şi de a-i boteza pe cei care doresc să se mântuiască.

Însă, însemnătatea cea mai mare a acestui eveniment este dată de faptul că acum Hristos ne-a arătat care este ţinta existenţei noastre – îndumnezeirea prin har. Această stare este trofeul tuturor eforturilor noastre de a rămâne în comuniunea cu Dumnezeu şi rodul iubirii pe care trebuie să o avem pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi.

Pentru alte informaţii: Veşnicia înseamnă comuniune

Normal, Dumnezeu ştie că suntem supuşi greşelii, că avem mereu nevoie de îndrumare şi de ajutor, şi, de aceea, nu ne lasă singuri în timpul acestui proces de transformare spirituală. Duhul Sfânt, cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, este Cel care va rămâne cu noi până la sfârşitul veacului, ne va ajuta să progresăm şi ne va mângâia când totul în jurul nostru va părea că se năruie.

Mausoleul de la Mărăşeşti – loc de odihnă şi simbol al rugăciunii veşnice pentru eroii neamului românesc.

Dacă apostolii ştiau aceste lucruri, pentru că le trăiseră, eroii neamului nostru, pur şi simplu, le-au crezut. Indiferent dacă noi cei de astăzi realizăm importanţa sacrificiului lor, în ochii lui Dumnezeu, jertfa lor a echivalat cu manifestarea iubirii supreme. Iar, dacă Hristos îi consideră „prietenii” Lui, era normal ca Biserica să-i onoreze, la rândul ei, în această zi, subliniind faptul că ei s-au apropiat foarte mult de modelul iubirii jertfelnice a lui Hristos.

Deci, Înălţarea Domnului ne arată că, după Înviere, Hristos nu S-a retras din lume, ci continuă să fie prezent în viaţa noastră împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Iar aceasta este o veste care trebuie să ne dea bucurie şi curaj!

Referinţe

[1] „Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi.”(Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetele 45-46).

[2] „Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 3).

[3] „Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă.” (Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 12).

[4] Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 9.

[5] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 47.

[6] Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetele 19-20.

[7] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 49.

[8] Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetele 16-17, 26; capitolul 15, versetul 26.

[9] Ioil, capitolul 3, versetele 1-5.

[10] Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 11.

[11] Evanghelia după Ioan, capitolul 16, versetele 16, 22.

[12] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 52.

[13] Evanghelia după Ioan, capitolul 15, versetul 13.

Imaginile sunt preluate, în ordine de la:

https://www.doxologia.ro/

http://episcopiadevei.ro/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Eroilor

De ce este nevoie pentru organizarea Botezului

0

De multe ori, bucuria unui eveniment precum Botezul cuiva apropiat este umbrită de stresul organizării ceremoniei respective.

Ca şi cum acest lucru nu ar fi suficient, lucrurile sunt complicate, absolut inutil, de aşa-zişii „experţi” sau „femei care ştiu rânduiala” care propun tot felul de ritualuri şi de recuzite. (Unele, trebuie să recunaoştem, sunt atât de originale încât i-ar face să pălească şi pe cei mai titraţi autori de science-fiction.)

Oricât de dificil ar părea, nu trebuie să ne supărăm pe astfel de persoane, pentru că, de fapt, ele chiar vor să ajute.

Dar, ca să fie mai uşor pentru toată lumea, în continuare se găseşte o listă cu ceea ce este nevoie pentru desfăşurarea în condiţii normale a Botezului şi cu explicaţiile pe care le-am considerat necesare, astfel încât totul să capete sens.

Deci, pentru desfăşurarea în condiţii normale a unui Botez (cu sau fără intervenţia experţilor de ocazie) sunt necesare următoarele:

Faşă – este un articol obligatoriu, pentru că este folosită în cadrul ritualului Botezului: 1) în momentul în care copilul care urmează să fie botezat este aşteptat de preot în pridvor şi i se desface faşa pentru a semnifica dezbrăcarea de omul cel vechi şi 2) în momentul în care, după citirea Evangheliei, preotul îl „spală” pe noul creştin, stropindu-l şi ştergându-l cu faşa în locurile unde a fost miruit.

Deşi, s-a împământenit obiceiul ca băieţii să aibă faşă de culoarea albastră sau bleu şi fetiţele de culoare roşie sau roz, acest amănunt nu are importanţă în cadrul ritualului slujbei.

Untdelemn – este recomandabil să fie adus de către familie sau naşi. Acest ulei este utilizat în cadrul slujbei Botezului în două momente: 1) primul este cel în care este turnat în semnul sfintei Cruci în cristelniţă peste apa Botezului şi, 2) în a doua situaţie, este folosit pentru ungerea pruncului semnificând darurile Duhului Sfânt şi împăcarea Dumnezeu cu oamenii de după potop.

Ceea ce rămâne din acest ulei, poate fi luat acasă şi consumat de către familia celui care urmează să se boteze, după cum ne spune şi rugăciunea prin care această materie este binecuvântată, având rolul de a „înlătura toate răutăţile pentru cei ce se ung cu credinţă sau vor gusta din el”[1].

Crijma, adică o haină sau o bucată de pânză albă – de asemenea, este obligatorie, ea fiind utilizată imediat după scoaterea din apa Botezului a pruncului sau a adultului care tocmai a fost botezat. Este strict interzis ca acest articol vestimentar să fie de altă culoare decât albul, întrucât simbolizează puritatea sufletului noului creştin conferită acestuia prin Botez.

Lumânare, Botez, lumină
Lumânarea de la Botez – unul dintre simbolurile Luminii veşnice.

Lumânareaarticol obligatoriu, întrucât simbolizează lumina harului dumnezeiesc care străluceşte în sufletul noului botezat. Ea este aprinsă de preot şi înmânată naşului (naşei), imediat după scoaterea finului (ei) din apa Botezului.

Pentru alte informaţii: Tainele Botezului şi Mirungerii – semnificaţii teologice

Un rând de haine – este opţional şi, de obicei, împreună cu crijma şi cu lumânarea cade în sarcina naşului (naşei). El este folosit la îmbrăcarea pruncului după ritualul „spălării”.

Prosopul şi săpunul – articole opţionale, fiind folosite de preot pentru a se şterge, respectiv pentru a se spăla pe mâini, în principal, după săvârşirea ritualului afundării în apă a celui care este botezat.

Împodobirea cristelniţei cu flori – nu este un gest care are legătură cu ritualul bisericesc, fiind la libera alegere a familiei celui botezat sau a naşilor. Este foarte important să se reţină că, în cristelniţă, nu se pun bani şi nici flori. Singura intervenţie permisă este cea pe suprafaţa de exterior a cristelniţei.

Concluzii

După cum se poate vedea, Biserica solicită lucruri de o valoare simbolică şi care au un rol important în cadrul slujbei Botezului.

De aceea, în situaţia în care vă veţi ocupa cu organizarea unui astfel de eveniment pentru familia sau apropiaţii dumneavoastră şi vi se va „recomanda” să faceţi un anume act sau să procurat un anumit obiect al cărui rol nu-l cunoaşteţi este bine să vă sfătuiţi cu preotul.

Dacă acest lucru nu este posibil, este bine să-i cereţi persoanei care vă „consiliază” să vă răspundă la întrebarea „De ce?”. Dacă nu ştie să vă răspundă sau vă argumentează cu un sec „Pentru că aşa se face!”, este mai bine să vă abţineţi.

Referinţe

Imaginile au fost preluate, în ordine, de pe: Imod Flowers, Cherry Accessories.

[1] Rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului în Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 31.

Tainele Botezului şi Mirungerii – semnificaţii teologice

0

Cu siguranţă, cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi nu-şi amintesc momentele în care au fost botezaţi şi miruiţi. Ele s-au pierdut undeva pe drum şi cumva, refuză să mai iasă la iveală. Dar avem o scuză şi încă una destul de solidă – eram muuuult prea mici.

Probabil, aşa se explică toată curiozitatea legată de momentele în care participăm (ca naşi) sau asistăm la administrarea acestor Taine.

Ce este Botezul?

Botezul este prima Taină pe care o primeşte creştinul, fiind poarta de intrare în Biserică. Prin această lucrare harică, primitorul este curăţit de întinăciunea păcatului strămoşesc (dacă este prunc) şi de toate celelalte păcate pe care le-a săvârşit până atunci (dacă este adult).

Rânduiala Botezului şi semnificaţiile actelor ritualice

Asemenea părintelui care îşi aşteaptă fiul, preotul îl întâmpină pe cel care urmează să fie botezat la intrarea în pronaos şi îi desface faşa sau, dacă este adult, îl descalţă şi îl dezbracă până la cămaşă. Apoi, suflă de 3 ori peste faţa lui şi-l însemnează cu semnul sfintei cruci, după care citeşte rugăciunea de primire în rândul catehumenilor.

Primirea celui care urmează să se boteze în faţa uşilor bisericii este un ritual menit să semnifice faptul că el are încă păcatul strămoşesc şi încă nu este membru al Bisericii.

Desfacerea feșii în cazul în care cel care urmează să se boteze este prunc sau dezbrăcarea până la cămaşă şi descălţarea adultului reprezintă faptul că el doreşte să se dezbrace de omul cel vechi pentru a deveni o făptură nouă care vrea să trăiască în concordanţă cu învăţătura Evangheliei.

Suflarea de 3 ori în semnul crucii peste faţa celui care va fi botezat ne aminteşte de faptul că primul om a primit, prin suflarea lui Dumnezeu, duhul vieţii[1] şi, de asemenea, este o referire directă la faptul că Hristos a dat apostolilor puterea Duhului Sfânt prin suflare[2].

Însemnarea viitorului creştin cu semnul sfintei Cruci[3]  se face la frunte –pentru ca mintea să-i fie luminată şi să poată pătrunde învăţăturile creştine; la gură – pentru a spune doar adevărul şi la inimă – cu intenţia ca cel care se va boteza să se umple de iubire faţă de Hristos şi faţă de întreaga creaţie.

În continuare, preotul citeşte rugăciunile de exorcizare, apoi, candidatul la botez sau naşul rosteşte formulele de lepădare de satana şi îşi exprimă dorinţa fermă de a se uni cu Hristos, urmată de mărturisirea de credinţă (Crezul).

Exorcizările şi lepădările au menirea de a-l alunga pe diavol[4], respectiv de a se asigura că cel care doreşte să devină creştin a renunţat la „satana, la toate lucrurile lui, la toţi slujitorii lui şi la toată trufia lui”. De aceea, ele se fac în pridvorul locaşului de cult, adică în afara încăperii din biserică destinată credincioşilor.

După ce sunt citite cele 4 rugăciuni de exorcizare şi cel care doreşte să se boteze sau naşul[5] a declarat de 3 ori că se leapădă de satana, se întoarce cu faţa spre răsărit şi mărturiseşte, tot de 3 ori, că doreşte să se unească cu Hristos. Această intenţie este pecetluită prin rostirea întreită a Crezului.

Formula de lepădare se repetă de 3 ori, pentru că de 3 ori l-a alungat Hristos pe diavol când acesta a încercat să-L ispitească în Muntele Carantaniei[6].

Lepădările se fac cu faţa spre apus, punct cardinal considerat, în plan simbolic, sediul celui rău. În antiteză, mărturisirea unirii cu Hristos se face cu faţa spre răsărit. Acest lucru se întâmplă pentru că, înspre răsărit, era aşezată grădina raiului[7], dar, mai ales, pentru că Domnul Iisus este numit „Răsăritul cel de sus”[8] şi „Lumina lumii”[9].

După această etapă ritualică, se intră în biserică unde este aşezată cristelniţa şi o masă pe care se află Evanghelia, Sfânta Cruce, sticluța cu Sfântul Mir, vasul cu untdelemn, sfeşnice cu lumânări aprinse şi celelalte elemente necesare săvârşirii Botezului şi Mirungerii.

De aici înainte, rânduiala acestor Taine are următoarele momente principale:

  • sfinţirea apei pentru Botez;
  • binecuvântarea untdelemnului bucuriei şi ungerea celui care se botează cu acest ulei;
  • întreita afundare în apă – punctul central al Tainei Botezului;
  • ungerea cu Sfântul Mir – partea esenţială a Tainei Mirungerii;
  • dansul ritualic împrejurul mesei şi al cristelniţei;
  • ritualul spălării pruncului;
  • tunderea noului botezat.

După săvârşirea acestor două Taine, noul creştin va primi pentru prima dată Taina Tainelor (Sfânta Împărtăşanie sau Euharistia), adică se va împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului.

Apa Botezului este o apă sfinţită printr-o rugăciune specială de invocare a Duhului Sfânt[10]. În acest caz, vorbim de o simbolistică profundă, pentru că apa este elementul vital fără de care nu se poate susţine viaţa şi care se foloseşte şi pentru curăţire. Prin urmare, ea este cea mai potrivită materie pentru a semnifica curățirea de păcatul strămoşesc şi renaşterea la o nouă viaţă. De asemenea, se mai poate vorbi şi despre faptul că ea ne aduce aminte de apele de la începutul creaţiei peste care se întindea lucrarea Duhului Sfânt[11] şi de cele ale potopului prin care s-au spălat păcatele oamenilor.

Botez, cristelniţă
Cristelniţa – locul unde cei mai mulţi dintre noi am renăscut la o nouă viaţă spirituală.

Cristelniţa (creştinătoarea, colimvitra) este un vas mare în care se pune apa în care se va boteza viitorul creştin. Ea aduce aminte de apa râului Iordan în care Hristos a fost botezat de sfântul Ioan Botezătorul. Însă cea mai importantă semnificaţie a cristelniţei este cea de simbol al mormântului din care Domnul Iisus a înviat a treia zi.

Pentru alte informaţii: Boboteaza sau Arătarea (Epifania) Sfintei Treimi

Uleiul binecuvântat este simbolul darului Duhului Sfânt, Care S-a pogorât în apa Botezului, în timpul rugăciunii de invocare a preotului, şi semnul împăcării dintre Dumnezeu şi oameni de după potop[12]. De aceea, el se numeşte „untdelemnul bucuriei”[13].

Rolul lui este de a „înlătura toate răutăţile pentru cei ce se ung cu credinţă sau vor gusta din el”[14].

Prin urmare, ungerea cu untdelemnului bucuriei[15] aduce aminte de ungerea din Vechiul Testament prin care erau consacraţi arhiereii, profeţii şi regii.

Dar, în primul rând, ea ne aduce aminte de Hristos (Χριστός), numele Fiului lui Dumnezeu care, în limba greacă, înseamnă „Unsul” (Domnului)[16]. Acest lucru este foarte important, pentru că, de aici, provine şi numele nostru de „creştini” (unşi).

Pentru alte informaţii: Cum se spune corect „Hristos” sau „Christos”?

Întreita afundare în apă a celui care se botează sau botezarea propriu-zisă are la bază un simbolism profund. Aşa cum ne arată şi formula Tainei Botezului[17], afundarea se face de 3 ori pentru a O simboliza pe Sfânta Treime în numele Căreia se botează cel care doreşte să devină creştin.

La fel, numărul  3 ne duce cu gândul la cele 3 zile pe care le-a petrecut Domnul Iisus în mormânt. Astfel, afundarea în apă înseamnă moartea faţă de păcat şi îngroparea celui botezat cu Hristos, iar scoaterea din apă reprezintă învierea împreună cu Hristos la viaţa cea nouă.

Haina (pânza) albă (crijma)[18] cu care este înfăşurat cel botezat imediat după scoaterea din apă este veşmântul luminat al celor curăţiţi de păcate şi simbolizează lumina slavei de care se vor bucura drepţii în viaţa viitoare.

Botez, lumânare, luminare
Lumânarea Botezului – simbolul luminii dumnezeieşti din sufletele noastre.

Lumânarea pe care preotul o dă naşului/naşei este semnul luminii pe care harul dumnezeiesc primit prin Botez o face să strălucească în sufletul proaspătului botezat. În plus, ea mai reprezintă lumina din candela faptelor bune cu care neofitul (noul botezat) Îl va întâmpina pe Mirele ceresc ca fecioarele înţelepte din pilda evanghelică[19].

Practic, în acest moment al slujbei, am putea spune că se termină rânduiala Botezului şi începe cea a Mirungerii. Însă, pentru că cele două Taine sunt foarte strâns legate una de cealaltă, ele sunt săvârşite imediat, una în continuarea celeilalte, fiind unite în cadrul aceluiaşi ritual. De aceea, avem un singur început al slujbei celor două Taine şi un singur sfârşit.

Taina Mirungerii

Mirungerea este Taina prin care cel botezat primeşte darurile Sfântului Duh necesare pentru progresul în noua viaţă spirituală începută prin Botez.

Dacă ar fi să încercăm o analogie, am putea spune că Botezul este tratamentul, iar Mirungerea este administrarea vitaminelor necesare pentru imunizarea împotriva bolii păcatului.

Sfântul Mir este alcătuit din ulei de măsline amestecat cu multe mirodenii care, prin numărul lor mare, simbolizează diversitatea darurilor Sfântului Duh. O altă semnificaţie a Sfântului Mir ni-L prezintă pe Hristos, prefigurat de profetul rege Solomon, în Cântarea Cântărilor[20], şi, din această cauză, el este folosit şi la sfinţirea bisericilor şi antimiselor[21].

Ungerea cu Sfântul Mir sau Mirungerea propriu-zisă este semnul văzut al împărtăşirii reale din darurile Duhului Sfânt. Ea se face imediat după Botez, pentru că, şi peste Hristos, Duhul Sfânt S-a pogorât imediat după ce Fiul lui Dumnezeu a ieşit din apa râului Iordan, unde fusese botezat de sfântul Ioan Botezătorul.

Această ungere se face în semnul sfintei Cruci ca semn al pecetlurii apartenenţei noului botezat la comunitatea Bisericii. Formula ritualică[22] este diferită de cea de la ungerea cu untdelemn din cadrul Botezului, dar locurile de pe trup unde se aplică Sfântul Mir sunt aceleaşi: la frunte – pentru sfinţirea gândurilor; la ochi, nări, urechi, gură – pentru sfinţirea simţurilor şi a vorbirii; pe piept şi pe spate – pentru sfinţirea inimii şi a voinţei; la mâini – pentru sfinţirea faptelor şi la picioare – pentru sfinţirea căilor noului creştin.

Înconjurarea mesei şi a cristelniţei[23] este un act ritualic care exprimă bucuria Bisericii pentru intrarea în comunitatea creştină a unui nou membru. Această bucurie este reprezentată de un dans sub forma unei hore, a unui cerc.

În creştinism, cercul reprezintă iubirea fără de început şi fără de sfârşit. Iar, în cazul de faţă, această iubire Îl are în centru pe Hristos-Cuvântul[24] Care este prezent, pe masă, sub forma Evangheliei.

Normal, înconjurarea mesei se face de trei  ori, spre slava Sfintei Treimi.

Pentru alte informaţii: Logodna şi căsătoria – semnificaţii teologice

După acest moment de exprimare a bucuriei, urmează cele două lecturi biblice: Apostolul şi Evanghelia. În cadrul pericopei provenite din Epistola către romani a sfântului apostol Pavel (capitolul 6, versetele 3-11), ne este prezentat simbolismul Tainei Botezului care este dat de moartea împreună cu Hristos pentru păcat şi învierea împreună cu El la o nouă viaţă. Iar, în fragmentul din Evanghelia după Matei (capitolul 28, versetele 16-20), ne este descris episodul în care Hristos le încredinţează apostolilor misiunea de a învăţa şi a boteza toate popoarele în numele Sfintei Treimi.

Apoi, noul botezat este spălat[25], în sensul că se şterg cu faşa înmuiată în apă locurile de pe trup unde s-a făcut ungerea cu Sfântul Mir, spre a feri această materie sfinţită de o eventuală profanare prin atingerea ei de ceva necurat.

Urmează tunderea neofitului în semnul sfintei Cruci (pecetea lui Hristos). Acest gest ritualic pleacă de la importanţa pe care cei din vechime o acordau părului capului, considerat un simbol al puterii fizice[26]. În aceste condiţii, tunderea echivalează cu predarea totală a noului creştin sub stăpânirea lui Dumnezeu. Ca să marcheze şi mai clar acest lucru, părul este depus de preot în cristelniţă, ca o jertfă a trupului noului botezat adusă lui Hristos.

La sfârşitul slujbei, noul botezat primeşte Sfânta Împărtăşanie, o urmare firească a primelor două Taine. Astfel, după ce proaspătul creştin s-a curăţit de urmările păcatului strămoşesc prin baia Botezului şi s-a întărit cu darurile Duhului Sfânt prin Taina Mirungerii, el se uneşte deplin cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie care este considerată Taina Tainelor.

Despre naşii de la Botez

Naşul de la botez este considerat părintele duhovnicesc al celui care se botează şi garantul faptului că noul botezat îşi va însuşi învăţătura de credinţă a Bisericii şi va duce o viaţă conformă cu idealurile creştine. De aceea, naşul este unul singur şi trebuie să fie o persoană matură, creştin-ortodoxă şi de acelaşi sex cu cel care se botează.

Este important de ştiut că nu pot fi naşi părinţii viitorului creştin şi nici călugării, întrucât aceştia, ducându-şi viaţa în incinta unei mănăstiri, nu se pot ocupa de creşterea duhovnicească a finilor.

Însă, în cazuri extraordinare, Botezul se poate săvârşi şi fără naş.

Pentru alte informaţii: Naşul şi colacii

Dacă aţi avut răbdare până acum….

Intrarea în comunitatea Bisericii este marcată prin parcurgerea unei succesiuni de ritualuri foarte complexe. Fiecare gest liturgic are o semnificaţie teologică profundă care exprimă, sub formă sintetică, istoria mântuirii întregii creaţii.

Din această cauză, totul se desfăşoară sub semnul luminii şi al bucuriei. Este vorba de o bucurie care are la bază iubirea lui Hristos pentru noi, o iubire care străbate spaţiul şi timpul, născându-se din veşnicie şi dăinuind pentru veşnicie.

De altfel, Botezul este una dintre Tainele care nu mai pot fi repetate. Efectele ei sunt pentru totdeauna.

De aceea, în cazul în care cineva renunţă la religia creştină şi, după aceea, doreşte să revină în sânul Bisericii nu mai este botezat încă o dată. Nu mai este nevoie, pentru că urmările păcatului strămoşesc au fost şterse deja. Lumina sădită în sufletul creştinului la Botez nu poate fi stinsă. Ea izvorăşte din Lumina care este Hristos şi pe Care întunericul nu a cuprins-o.

Însă, unei astfel de persoane, i se administrează Taina Mirungerii, tocmai pentru ca cel rătăcit şi regăsit să fie, din nou, întărit în adevărata credinţă prin darurile Duhului Sfânt.

Este un lucru extraordinar care ne dovedeşte, încă o dată, marea dragoste a lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi. În schimbul acestei iubiri, asemenea unui Părinte, Dumnezeu nu doreşte nimic de la noi, ci pentru noi.

El îşi doreşte ca noi să ne găsim sensul propriei existenţe şi să fim fericiţi pentru eternitate. Iar acest lucru se poate obţine numai în comuniune cu El. Tot ceea ce trebuie să facem este să răspundem „Da!” la chemarea Lui şi pe cât posibil să ne străduim să fim la fel de curaţi ca atunci când am ieşit din apa Botezului!

Pentru alte informaţii: De fapt, ce vrea Dumnezeu de la noi?

Referinţe

Pozele au fost luate, în ordine, de pe următoarele site-uri: bibliocanonica.com şi Happyflower.ro.

[1] Facerea, capitolul 2, versetul 7: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”.

[2] Evanghelia după Ioan, capitolul 20, versetul 22-23: „Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

[3] Săvârşitorul Botezului rosteşte de fiecare dată formula: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit”.

[4] Formula consacrată a celei de-a treia rugăciuni de exorcizare este „Depărtează de la dânsul pe tot vicleanul şi necuratul duh, care se ascunde şi se încuibează în inima lui…”.

[5] Naşul rosteşte în locul celui care se botează toate formulele ritualice când cel care urmează să se boteze este prunc, nu poate vorbi sau nu cunoaşte îndeajuns limba română sau nu ştie să citească.

[6] Evanghelia după Matei, capitolul 4, versetele 1-11.

[7] Facerea, capitolul 2, versetul 8: „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise”.

[8] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 78: „Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus…”.

[9] Evanghelia după Ioan, capitolul 8, versetul 12: „Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.

[10] Formula de invocare a Duhului Sfânt asupra apei Botezului este: „Tu Însuţi dar, Iubitorule de oameni, Împărate, vino şi acum cu pogorârea Sfântului Tău Duh şi sfinţeşte apa aceasta”!

[11] Facerea, capitolul 1, versetul 2: „Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”.

[12] Facerea, capitolul 8, versetul 11: „Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului”.

[13] Psalmul 44, versetul 9: „Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi”.

[14] Rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului în Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 31.

[15] Formula este (pe frunte): „Se unge robul/roaba lui Dumnezeu (Numele) cu untdelemnul bucuriei, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”, (pe piept) „Spre tămăduirea sufletului…”, (pe spate) „Şi a trupului…”, (la urechi) „Spre ascultarea credinţei…”, (la mâini) „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit…”, (la picioare) „Ca să umble pe căile Tale”.

[16] Isaia, capitolul 61, versetul 1: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate…”.

[17] (Prima afundare) „Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (Numele) în numele Tatălui. Amin”. (a doua afundare) „şi al Fiului. Amin”. (a treia afundare) şi al Duhului Sfânt. Amin; acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

[18] Numele vine de la termenul grecesc „chrisma” (χρισμα).

[19] Evanghelia după Matei, capitolul 25, versetele 1-13.

[20] Cântarea Cântărilor, capitolul 1, versetul 2: „Mir vărsat este numele tău”.

[21] Antimisul este o bucată de pânză de in sau mătase, în formă de pătrat cu latura între 50-60 cm, pe care este reprezentată scena punerii în mormânt a Mântuitorului. În cele 4 colţuri ale sale, sunt reprezentaţi cei 4 evanghelişti, iar, pe margini, se regăseşte textul troparului: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-L, în mormânt nou L-a pus”. El are un buzunar în care sunt cusute moaşte de sfinţi martiri şi are rolul de altar mobil. Aşa se explică de ce sfinţirea lui se face de către episcop, prin ungerea cu Sfântul Mir, după aceeaşi rânduială ca şi sfinţirea Sfintei Mese. Semnificaţia antimisului este una specială, el simbolizând mormântul Domnului şi giulgiul cu care El a fost înfăşurat înainte de a fi pus în mormânt. De asemenea, el reprezintă semnul văzut al binecuvântării şi autorităţii canonice a episcopului, fiind unic. În acest sens, el poartă semnătura episcopului, denumirea parohiei, hramul bisericii şi data la care a fost dat.

[22] Formula de la Taina Mirungerii este: „Pecetea darului Duhului Sfânt” şi este preluată din Epistola a doua către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 1, versetele 21-22: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre”.

[23] În timpul acesta, cântăreţii intonează: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”, text preluat din Epistola către galateni a sfântului apostol Pavel, capitolul 3, versetul 27.

[24] Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele 1-5: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

[25] Formula ritualică este: „Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin”. Ea provine din Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 6, versetul 11: „Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru”.

[26] Exemplul celebru este cel al judecătorului Samson (Judecători, capitolul 16, versetele 18-20).

Sfântul mare mucenic Gheorghe

0

În tradiţia creştină, sfântul Gheorghe este numit „mare mucenic” şi „purtător de biruinţă”. Faptele sale remarcabile şi personalitatea covârşitoare au străbătut 1700 de ani de istorie şi au rămas o sursă de inspiraţie pentru mulţi dintre noi.

De aceea, în fiecare an, la 23 aprilie, Biserica îl omagiază şi-l propune ca pildă de viaţă autentică pentru cei care vor să-şi depăşească condiţia! Haideţi să-l cunoaştem!

 Viaţa sfântului Gheorghe

Despre viaţa sfântului mare mucenic Gheorghe nu se pot spune prea multe. Nu există documente ale epocii care să-l menţioneze, ci doar o tradiţie creştină care a fost, apoi, consemnată în Sinaxar.

De aici, aflăm că acest mucenic provenea dintr-o familie de creştini din Capadocia, iar tatăl său, Gherontie, era militar. În mod natural, Gheorghe a îmbrăţişat şi el cariera militară, devenind cu timpul o căpetenie în armata romană, posibil general, datorită abilităţii sale de a mânui armele.

Situaţia se complică în anul 303, când împăratul Diocleţian decretează ca toţi creştinii să abdice de la convingerile lor religioase. Pentru a dovedi acest lucru, ei trebuiau să aducă jertfe zeilor păgâni.

Deşi se bucura de o situaţie socială foarte bună şi putea avea un viitor luminos, Gheorghe nu renunţă la credinţa sa. Pentru a-l face să se răzgândească, superiorii săi îl aruncă în temniţă pentru o perioadă, însă tânărul militar nu-şi abandonează credinţa.

În aceste condiţii, încep să-i fie administrate pedepse din ce în ce mai dure:  este împuns cu sulița, tras pe roată, aruncat într-o groapă cu var nestins, i se pun lespezi grele de piatră pe piept, este forţat să alerge cu sandale ale căror tălpi erau cu cuie etc. Dar toate aceste torturi nu-l afectează pe Gheorghe care scapă nevătămat din fiecare încercare. Ba mai face şi o minune, înviind un mort, eveniment care va contribui la încreştinarea soţiei lui Diocleţian, împărăteasa Alexandra.

Întrucât Gheorghe începea să reprezinte o problemă tot mai serioasă pentru autorităţi, deoarece minunile făcute de el ajungeau să-i determine şi pe alţii să devină creştini, se hotărăşte uciderea lui. Astfel, este condamnat la moarte prin decapitare. Ordinul va fi dus la îndeplinire în ziua de 23 aprilie 303.

Pentru alte informaţii: Sărbătoarea sfântului mare mucenic Gheorghe

Personalitatea sfântului mare mucenic Gheorghe

Dacă ţinem cont de faptul că sfântul Gheorghe s-ar fi născut între 275-280, înseamnă că el a suferit moarte martirică la 23-28 de ani. Adică la o vârstă la care foarte mulţi tineri din zilele noastre nici nu prea ştiu ce vor să facă în viaţă.

Erau alte timpuri la începutul primului mileniu al erei creştine? Cu siguranţă! Lumea era mult mai dură şi acest lucru făcea ca maturizarea să intervină mai repede. Dar, şi după standardele de atunci, Gheorghe era un tânăr, pentru că nu împlinise nici 30 de ani. Şi cu toate acestea, a avut tăria de caracter a unui om extraordinar.

Şi nu, sfântul Gheorghe nu poate fi considerat un tânăr naiv, o persoană care s-a lăsat, pur şi simplu, înflăcărată de o idee, fără să-şi dea prea bine seama de ce făcea. În armata romană, recrutările se făceau în jurul vârstei de 17 ani, iar stagiul dura până în jurul vârstei de 46-47 de ani. Iar, în tot acest timp, soldaţii urmau un regim foarte strict cu reguli clare şi dure, fără jumătăţi de măsură. Altfel, disciplina ar fi suferit, iar, pe front, aceasta înseamnă moarte sigură pentru toţi.

Aşa se explică şi faptul că promovările se făceau în urma valorii demonstrate de soldaţi în timpul bătăliilor. Faptele lor remarcabile erau consemnate în rapoartele decurionilor şi centurionilor, iar, pe baza lor, comandatul stabilea recompensele.

Pentru alte informaţii: Armata romană

Ţinând cont de faptul că sfântul Gheorghe era comandant în cadrul armatei romane, ne dovedeşte că el era un soldat capabil în ceea ce priveşte mânuirea armelor, dar avea şi capacitatea de a conduce o structură militară. Adică era şi un lider (avea capacitatea să-i inspire pe alţii) şi un bun organizator. Prin urmare, nu putem vorbi despre un naiv, ci, mai degrabă de o personalitate remarcabilă, dat fiind faptul că el era în stare de aceste lucruri la o vârstă cuprinsă între 23-28 de ani.

Însă ceea ce-l face pe sfântul Gheorghe „mare” în comparaţie cu alţi martiri, nu sunt aceste dimensiuni ale personalităţii sale, ci iubirea lui. Să ne gândim că, spre deosebire de alţi martiri, sfântul Gheorghe avea o viaţă creştină exemplară, ceea ce i-a dat posibilitatea să învie un mort. Deci, el nu era doar un soldat extraordinar, ci, mai întâi de toate, un om extraordinar. Iar puterile supranaturale pe care le avea ne îndreptăţesc să credem că, dacă ar fi dorit, s-ar fi putut răzbuna pe cei care îl torturau. Dar nu a făcut-o. A acceptat, fără ezitare, toate încercările. Şi, de fapt, în aceasta constă marea sa biruinţă.

Sfântul Gheorghe – martirul şi legenda

Biruinţa asupra propriei persoane, prin iubire, l-a făcut pe sfântul Gheorghe să fie considerat „mare mucenic” şi „purtător de biruinţă”. Iar aceste apelative nu au fost acordate de Biserică în mod gratuit, pentru că, în chinurile sale, sfântul Gheorghe a urmat întocmai exemplul Mântuitorului.

Pentru Domnul Hristos nu ar fi fost greu să-Şi arate puterea în timpul Jertfei Sale mântuitoare. Dar nu despre asta era vorba, ci despre învingerea mândriei, păcatul care i-a făcut pe primii oameni să piardă viaţa veşnică. La fel, şi în cazul lui Gheorghe, nu se punea problema că el nu putea să scape de torturi sau nu se putea răzbuna. Ci de a alege să nu facă acest lucru.

Pentru alte informaţii: Martirii creştini

De aceea, această victorie asupra păcatului a fost reprezentată iconografic sub forma sfântului care, călare, omoară un balaur cu suliţa.

Dar, fie din neînţelegerea acestor simboluri, fie dintr-o pioşenie exagerată, în perioada medievală, în jurul personalităţii impresionante a sfântului Gheorghe a fost creată o legendă. Aceasta ne spune că ar fi existat un „balaur” care îi teroriza pe locuitorii cetăţii Silena din provincia Libia şi că locuitorii acelei aşezări nu putuseră să-l ucidă. Nu ştim ce făcea sfântul Gheorghe în zonă, dar, când a auzit necazul acelor locuitori ai cetăţii, a venit şi ar fi ucis această fiară, spre binele tuturor.

După cum se poate vedea, există prea multe similitudini cu mituri şi poveşti care se regăsesc în folclorul multor popoare, pentru a nu considera o astfel de relatare drept o legendă. Însă simbolismul profund creştin a făcut ca reprezentarea iconografică a sfântului mare mucenic Gheorghe ucigând balaurul să fie cea mai cunoscută.

Sfântul Gheorghe ales ca protector

O altă formă de manifestare a evlaviei deosebite pe care creştinii o arată sfântului Gheorghe este aceea de a-l alege ca protector. În afara faptului că vorbim despre purtarea numelui sau despre atribuirea lui unor localităţi[1], alegerea ca patron al unor ţări[2], regiuni[3] sau oraşe[4], sfântul Gheorghe este, în primul rând, considerat un ocrotitor militar.

steag de luptă, Ştefan cel Mare, mănăstirea Zografu, muntele Athos
Steagul de luptă al marelui voievod Ştefan cel Mare arată evlavia de care se bucura sfântul Gheorghe în rândurile armatei moldovene.

În această ipostază, el este regăsit atât pe steagul de luptă al domnitorului Ştefan cel Mare de la mănăstirea Zografu din Muntele Athos, cât şi în conştiinţa soldaţilor din forţele armate terestre române care îl consideră patronul lor spiritual.

Pentru alte informaţii: Sfântul Gheorghe

Concluzii

Nu este uşor ca, la cel mult 28 de ani, prin exemplul tău, să inspiri generaţii întregi de oameni care s-au succedat mai mult de 17 secole. Acest lucru ne vorbeşte foarte clar despre personalitatea marelui mucenic Gheorghe şi  despre influenţa pe care ea a avut-o în istorie.

Dincolo de legendă, de tradiţii populare sau de adoptarea lui ca patron, sfântul Gheorghe reprezintă o pildă despre ce poate deveni omul atunci când Îl pune în centru preocupărilor sale pe Dumnezeu.

Dumnezeu este Cel Care ne dă încercări, dar tot El ne dă puterea să le depăşim; El este Cel Care pare că ne lasă tocmai când ne este mai greu, dar, de fapt, nu-I conştientizăm prezenţa, pentru că tocmai atunci ne ţine strâns în braţe şi, după ce greutăţile trec, tot El este Cel Care ne aşteaptă la capătul drumului cu iubirea Lui.

Sfântul Gheorghe a ştiut aceste lucruri şi le-a aplicat în viaţa sa, dovedind că merită să fie nemuritor! Acum, este rândul nostru să facem la fel!

Referinţe

Imaginile au fost preluate, în ordine de pe site-urile web: lumina.ro şi libertatea.ro.

[1] Ex.: municipiul Sfântu Gheorghe, reşedinţa judeţului Covasna.

[2] Ex.: Anglia, Grecia, Rusia etc.

[3] Ex.: Aragon, Catalonia etc.

[4] Ex.: Barcelona (Spania), Beirut (Liban), Londra (Regatul Unit al Marii Britanii), Moscova (Rusia), Rio de Janeiro (Brazilia), Botoşani, Drobeta Turnu Severin, Timişoara, Tecuci etc.

Martirii creștini

0

Suntem tentați să credem că, în condiții limită (ex. când viața ne este în pericol) toți ajungem să reacționăm la fel. Sau, cel puțin, așa ar spune Sigmund Freud, bazându-se pe existența instinctului de autoconservare[1].

Însă istoria ne-a arătat că nu este întotdeauna așa. Au existat, există și, probabil, vor exista oameni deosebiți care vor reacționa diferit. Oameni care se vor sacrifica pentru valori pe care le consideră mai importante decât propria persoană.

În creștinism, acești oameni se numesc martiri!

Cine sunt martirii

Practic, religia creștină a avut parte încă de la începuturile ei de martiri. Ei au fost cei care au acceptat să se jertfească pentru mărturisirea credinței în Hristos[2]. Indiferent de clasă socială, avere sau educație, întotdeauna, s-au găsit oameni care nu au fost dispuși să se lepede de Hristos.

Acest gest este unul considerat de Biserică atât de important, încât se vorbește chiar de un „botez al sângelui”. Adică cel care nu a primit Taina Botezului (deci, în mod normal, nu poate fi considerat creștin), prin gestul său de a se jertfi mărturisind pe Hristos, este considerat creștin autentic.

Unul dintre cazuri este cel al soldatului care s-a sacrificat alături de cei 39 de mucenici din lacul înghețat al Sevastei.  El nu fusese botezat, dar a fost impresionat de statornicia celor 40 de mărturisitori. De aceea, a considerat mai potrivit să intre în apa înghețată în locul unui creștin care, doborât de frig, renunțase la credință.

Martirii, eroii și rebelii

Martirii creștini nu trebuie confundați cu eroii și nici cu rebelii.

Eroii erau persoane deosebite care alegeau să lupte pentru ceilalți oameni sau chiar pentru propria lor glorie[3]. Spre deosebire de ei, martirii creștini au ales să se jertfească pentru Hristos și pentru învățătura lui. În plus, eroii manifestau un instinct de conservare ca al oamenilor obișnuiți, chiar dacă erau dispuși să lupte și cu zeii. Însă, pentru martiri, nu conta dacă trăiau sau mureau. Pentru ei, era importantă doar mărturisirea credinței lor.

De asemenea, martirii nu trebuie confundați cu rebelii. Ei nu și-au propus „să lupte cu sistemul și nu doreau să schimbe starea de lucruri existentă. În antiteză, rebelii sunt „contra” pur și simplu, pentru că ei doresc să schimbe sistemul căruia i se opun.

Che Guevara – modelul de rebel prin excelenţă

Dar, diferența majoră, atât față de eroi cât și față de rebeli, constă în iubirea iertătoare a martirilor. Ei nu se supără pe cei care îi chinuie. Ei nu doresc să se răzbune pe torționarii lor. Pentru noi, par niște naivi. Dar martirii știu că, mărturisindu-L pe Hristos, vor ajunge în comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Deci, restul nu mai contează!

 Martirii în istorie

Primul martir creștin a fost arhidiaconul Ștefan[4], pomenit de Biserică la 27 decembrie. El a acceptat mai degrabă să fie ucis cu pietre, decât să nu le arate evreilor că greșeau în ceea ce-L privea pe Hristos[5].

Aceste persecuții au continuat, la început, în Palestina, apoi, și în alte părți ale Imperiului Roman. Însă primele persecuții generalizate pe întinsul întregului Imperiu Roman, au apărut după ce împăratul Decius a edictat, în ianuarie 250, ca toți cetățenii Imperiului să jertfească zeilor romani[6]. Această stare de fapt a durat până în anul 313, când, prin Edictul de la Milano, împăratul Constantin și cumnatul său Licinius au permis religiei întemeiate de Mântuitorul Hristos să existe.

Pentru alte informații: Răspândirea creștinimsului

După o perioadă de acalmie, creștinii au început să fie din nou persecutați pentru religia lor de islamiști, apoi de membrii altor comunități religioase în rândul cărora doreau să facă misiune. În cele din urmă, creștinii au ajuns să fie pedepsiți și de statele atee (U.R.S.S., Coreea de Nord, România etc.) pentru convingerile lor.

Din păcate, nici astăzi nu putem spune că situația creștinilor, la nivel planetar, este una confortabilă. Există voci care estimează că, în zilele noastre, la nivel mondial, un creștin este ucis la fiecare 5 minute[7].

Pentru alte informații: Persecuția creștinilor

Mai sunt martirii de actualitate?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să avem în vedere și faptul că „martirul” este și un martor și nu doar un mucenic.  El nu doar suferă pentru Hristos, ci el Îl și mărturisește, indiferent de urmări.

De aceea, din perspectiva mărturisirii creștine, martirii vor fi mereu „de actualitate”. Hristos chiar spune: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri”[8].

În ceea ce ne privește pe noi, ortodocși ai mileniului al III-lea, putem spune că nimeni nu se așteaptă să fim torturați pentru convingerile noastre religioase. Însă Domnul Iisus așteaptă de la noi să nu ne fie rușine să spunem că suntem creștini și să dovedim prin gesturile mici de zi cu zi acest lucru.

Prin urmare, nu trebuie să ne simțim stânjeniți, dacă suntem de părere că:

  • căsătorie trebuie încheiată între un bărbat și o femeie;
  • icoana poate să stea într-o sală de clasă;
  • nu este ceva în neregulă dacă facem semnul crucii în public;
  • teoria evoluționistă nu este una coerentă din punct de vedere științific;
  • astrologia, oricât de seducătoare, nu este o știință etc.

Nu cred că, dacă adoptăm această atitudine, indiferent câte reacții negative ne atragem, putem să ne considerăm martiri. Nici pe departe! Însă dacă vrem să ne numim creștini, avem datoria morală să facem măcar aceste lucruri.

Este un omagiu pe care noi, cei de astăzi, îl aducem celor care ne-au demonstrat că a crede în valori mai presus de propria persoană și a suferi pentru ele nu este o formă de naivitate, ci o dovadă de putere.

Referinţe

[1] Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, trad. Silvian Guranda, Meteor Press, București, 2009, pp. 167-168.

[2] Preot dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 334.

[3] Nicolae Achimescu, Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, ediția a II-a, Tehnopress, Iași, 2000, pp. 177-178.

[4] Hristos nu poate fi considerat primul martir creștin, pentru că martirii nu sunt ființe supranaturale. Pur și simplu, ei sunt oameni care mărturisesc că Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat.

[5] Faptele Apostolilor, capitolul 7, versetele 54-60.

[6] Margaret M. Mitchell, Frances M. Young (editori), Cambridge History of the Christianity, vol. I: Origins to Constantine, Cambridge University Press, Cambridge, 2008, P. 389.

[7] Massimo Introvigne, Cristiani uccisi nel mondo: uno ogni cinque minuti în http://www.cesnur.org/2011/mi-cri.html, 20.04.2018, 00:07:15.

[8] Evanghelia după Marcu, capitolul 8, versetul 38.