Cand folclorul devine mai important decat reflectia teologica

O să vă placă! Este vorba despre un fenomen care se întâmplă în Biserica Ortodoxă Română de generaţii. Este vorba despre fiinţa noastră ca popor! Este vorba despre… „băbisme”!

Dacă numele nu este destul de sugestiv, daţi-mi voie să intru în detalii! De când lumea şi pământu’, au existat două tipuri de raportare religioasă: oficială, promovată de ierarhia sacerdotală care o justifica prin sursa supranaturală a informaţiilor descoperite de divinităţi unor iniţiaţi şi populară, promovată în special de femeile în vârstă care o justificau prin exemple şi autoritate personală. Cu alte cuvinte, expresii de tipul „eu am făcut şi a funcţionat” sau „aşa se face pentru că şi cutare a făcut şi a dat rezultate” au fost arhisuficiente pentru oamenii disperaţi care doreau să-şi rezolve o problemă. Dacă se obţineau rezultate pozitive, normal se întărea convingerea că ritualul sau credinţa respectivă era eficientă, dacă nu, atunci, sigur, nereuşita se datora faptului că practica respectivă nu a fost pusă în aplicare aşa cum ar fi trebuit. La urma urmei, la alţii a mers! Doar sunt atâtea exemple! Nu?

Mai rămâne să răspundem la întrebarea de ce astfel de practici au fost păstrate şi transmise mai departe de femei şi, în special, de cele vârstnice? Explicaţia are legătură cu organizarea socială care favoriza pe bărbaţi datorită forţei lor fizice şi îndatoririi lor de a asigura familiei cele necesare traiului. Femeile… e suficient să spunem că nu erau apreciate la adevărata lor valoare. Prin urmare, a fost necesar ca şi ele să aibă un as în mânecă, ceva care să le ferească de marginalizare socială. Şi ce putea fi mai la îndemână decât cunoştinţele dintr-un domeniu în care experienţa de viaţă şi ignoranţa celorlalţi se împleteau în cel mai armonios mod cu putinţă: superstiţiile.

Aici, este ca la programatorii IT: pentru fiecare problemă tehnică se vine cu câte un program sau, în cazul nostru, cu un ritual distinct. Crede cineva că va avea timp în această viaţă să cunoască toate combinaţiile posibile de ritualuri? Dacă este sincer cu el însuşi, nu! Şi atunci, ce faci? Apelezi la profesionişti, adică la „femeile care ştiu rânduiala”, ca să folosim un termen tehnic.

Problema apare, cu adevărat, în momentul în care aceste ritualuri sunt atât de împământenite şi, uneori, îmbrăţişate cu evlavia cuvenită chiar şi de reprezentanţi ai ierarhiei bisericeşti, încât, dacă te opui, eşti pus pe rug mai ceva ca un eretic medieval.

Aşa se face că, în timpul Cununiei, mireasa are o preocupare foarte importantă: să găsească momentul în care să-l calce pe viitorul soţ pe picior ca să-şi asigure dominaţia în cadrul viitoarei familii. Dacă mă întrebaţi pe mine, simplu fapt că l-a determinat pe mire să o aducă la altar este suficient pentru a ne da seama cine va conduce în cadrul familiei. Dar, dacă se forţează nota şi viitorul dominat simte presiunea concentrată a unui toc cui pe bombeu, nu ştiu dacă rezultatul nu va fi opus celui scontat. Oricum ar fi, slujba în sine, rafinată de Biserică de-a lungul generaţiilor de ierarhi slujitori şi încărcată cu un simbolism profund, beneficiază, în cel mai fericit caz, de o „atenţie divizată”.

După aceea, apare în viaţa tânărului cuplu şi momentul magic al naşterii primului copil şi, bineînţeles, Botezul. Emoţii cu organizarea, emoţii cu invitaţii, emoţii cu copilul, în fine… emoţii. Dar, dacă faceţi greşeala să credeţi că acestea sunt cele mai importante, vă înşelaţi. Cele mai importante preocupări ale părinţilor şi ale celor din jurul lor se referă la îndeplinirea „întocmai şi la timp” a obiceiurilor. Raţionamentul este simplu: toate chestiunile organizatorice se referă momente distincte din prezent, dar cele care ţin de ritualurile paralele celor bisericeşti se referă la o perioadă viitoare nedefinită. Haideţi să discutăm despre două dintre ele: lungimea pamblicii de la lumânarea de botez (!!?) şi busuiocul de la baia de după Botez. Prima dintre ele trebuie măsurată, mai nou, cu un dispozitiv laser care, din câte ştiu, este printre cele mai precise. Dacă apar erori, fie ele şi de ordinul micronilor, copilul se va căsători prea devreme sau prea târziu şi care naş îşi doreşte să afecteze viitorul proaspătului creştin într-o chestiune atât de importantă. Nu ştim care este dimensiunea potrivită a pamblicii („specialiştii” încă nu s-au pronunţat definitiv), dar este de reţinut că o pamblică mai scurtă înseamnă o căsătorie prea devreme iar una mai lungă va determina o căsătorie mai timpurie. Încă mai rămâne în dezbatere ce ecouri va avea această lungime a pamblicii în viaţa proaspătului botezat dacă el decide să se urmeze calea călugăriei. Oare călugării să nu fi avut pamblică la lumânarea de la botez?

După aceea, tot naşul trebuie să performeze un ritual foarte important la „băiţa de acasă” – suflatul cu busuioc. Este exact ceea ce pare: naşul ia în gură un fir de busuioc cu care îi suflă finului pe la încheieturi ca să „nu miroase urât în viaţă”. Staţi liniştiţi! Faptul că nu aţi ştiut până acum de acest ritual se datorează muşamalizării în masă din partea firmelor care produc şi/sau comercializează produse cosmetice. Păi, vă daţi seama, dacă s-ar afla?

Sigur, exemplele ar mai putea continua, dar nu avem cum să nu sesizăm că, în ciuda diversităţii lor, se desprinde o constantă: rezistenţa lor în timp. Acest lucru trebuie să se schimbe! Dacă, în trecut, situaţia a fost una diferită, astăzi, accesul la informaţie este foarte la îndemână. Aşa că, atunci când daţi peste un ritual care vi se pare suspect, întrebaţi ce semnifică şi pe ce se bazează! Părerea mea este că veţi avea parte de explicaţii care îi vor face chiar şi pe cei mai titraţi autori ai genului science fiction să roşească de invidie. Şi, să fim sinceri, nu vreţi să pierdeţi aşa ceva!

Sfintii si specializarile lor

Este, în sfârşit, primăvară! Şi, dacă nu aveţi examene sau copii care trebuie să treacă prin furcile caudine ale sistemului românesc de învăţământ, ar trebui să fi început numărătoarea inversă până la plecarea în concediu. Încep pregătirile! Dacă aveţi şi o persoană de sex feminin prin preajmă, deja începeţi să simţiţi febra concediului cu săptămâni bune înainte. Fetele intră pe net să vadă ce s-a mai întâmplat cu cazarea, dacă are review-uri bune, iau legătura cu cunoştinţele care au mai fost unde trebuie să ajungeţi, se întreabă de vreme, de ce este prin zonă de vizitat (mai degrabă mall-uri, decât muzee) şi încep să apară listele. O, da! Tipic feminin!

După ce se parcurg toate etapele de mai sus, vine şi ziua mult aşteptată! Totul este „gata” şi se poate porni la drum! Totuşi, înainte de plecare, se face o ultimă verificare, ca să fim siguri! O cruce, un „Doamne ajută!” şi suntem, în sfârşit, gata de drum! Am plecat! Dar, totuşi… parcă s-a uitat ceva!  Aaaaaa, asta e! O scurtă rugăciune către sfântul Simeon al Trimitudnei, protectorul călătorilor! Şi după asta, parcă totul se aşează de la sine!

În timpul călătoriei, apar tot felul de situaţii pentru care este bine să fim pregătiţi! Dacă unuia dintre noi i se face rău, după o pastilă, merge şi o rugăciune către sfinţii Cosma şi Damian, protectorii medicilor şi ai bolnavilor. Apoi, dacă ne dispare ceva şi bănuim că a fost furat, repede o invocare a sfântului Mina, patronul obiectelor furate. Agricultorii ar trebui să fie foarte atenţi să intre în graţiile sfântului Gheorghe (chiar dacă acesta a fost militar), după cum aviatorii ar trebui să-l aibă la inimă pe sfântul Ilie. Ce să mai vorbim despre mineri care trebuie să fie atenţi cu sfânta Varvara! Şi să nu uităm ce este mai important, de sfântul Valentin, care, ştim cu toţii, este protectorul îndrăgostiţilor. Până acum, totul este bine şi frumos, dar există şi o problemă! Mare! Ce se întâmplă, dacă, în rugăciunile noastre, nu ştim căruia dintre sfinţi trebuie să ne adresăm? Sau, şi mai rău, dacă greşim specializarea sfântului pe care-l invocăm şi-l rugăm, spre exemplu, pe sfântul Stelian, protectorul copiilor, să ne ajute cu o problemă de la serviciu? Păi, nu se supără şi, în consecinţă,  o să ne agravăm situaţia?

Puteţi răsufla uşuraţi, pentru că nu o să ne agravăm nicio situaţie! Sfinţii invocaţi „greşit” nu se vor simţi ofensaţi din cel puţin două motive: primul, sfinţii sunt, prin definiţie, campioni ai virtuţii iubirii, deci, vă vor ierta imediat; şi, în al doilea rând, nu există „specializări” la nivelul cetelor cereşti! De unde vine, atunci, toată vânzoleala asta? Răspunsul trebuie căutat în străvechea Antichitate!

La vechii egipteni, unele dintre zeităţi aveau o viaţă foarte tumultoasă, plină de aventuri, cu multe răsturnări de situaţii şi, bineînţeles, cu happy end. În urma provocărilor respective, ei se alegeau cu o anumită „experienţă de viaţă” care le permitea să depăşească ulterior, situaţii similare cu cele prin care trecuseră. Astfel, Ra, după ce intra, la sfârşitul zilei, în lumea subpământeană, se lupta cu demonul-şarpe Apophis şi cetele lui de demoni pentru a-şi proteja barca solară. Victoria lui Ra permitea soarelui să răsară din nou. De aceea, cei care doreau protecţie împotriva demonilor îl invocau pe Ra, pentru că el avea experienţă în lupta contra spiritelor malefice şi îi putea ajuta. La fel, vrăjitorii şi magicienii o aveau protectoare pe Isis, sora şi soţia lui Osiris (Ştiu, era vorba incest!), pentru că, aceasta, prin incantaţii, a putut să readucă la viaţă trupul soţului ei, tăiat în 17 bucăţi de către fratele lor, zeul Seth (Nici în „Urzeala tronurilor” nu găsiţi aşa ceva!).

Grecii antici, la rândul lor, au transferat o astfel de practică asupra eroilor. Aceştia erau muritori cu calităţi speciale, de obicei copii ai unor zeităţi cu pământeni, care se dedicau ajutorării celorlalţi. Prin urmare, Hercule, chiar dacă trebuia să-şi ducă la bun sfârşit cele 12 munci, drept pedeapsă pentru că şi-a ucis familia, el o făcea şi din conştiinţa faptului că îi ajuta pe oameni. Toţi monştrii ucişi de el, erau, de fapt, pericole pentru comunităţile din apropiere. De aceea, militarii din vechime şi, în special, spartanii l-au ales ca protector. La fel au făcut şi medicii cu Asclepios, fiul lui Apollo, care avea darul vindecărilor sau cântăreţii, care s-au pus sub patronajul lui Orfeu.

Buuun! Dar ce legătură are specializarea zeilor şi eroilor din vechime cu „calificările profesionale” ale sfinţilor creştini? Păi, simplu: cultul sfinţilor s-a dezvoltat având la bază cultul eroilor, pentru că şi mormintele lor constituiau adevărate locuri de pelerinaj, unde oamenii care le cereau ajutorul depuneau ofrande. Prin urmare, a existat o translaţie aproape naturală a unor astfel de practici precreştine la nivelul mentalului colectiv. Dacă la aceasta mai adăugăm şi unele practici ale unor oameni ai Bisericii care nu au fost foarte atenţi la exprimare şi, în predicile lor, au făcut afirmaţii de genul „astăzi Biserica pomeneşte pe sfântul (nţii) ocrotitor (i) al (i)…”, situaţia devine foarte clară.

Chiar dacă pentru credinciosul obişnuit este mult mai simplu ca, din multitudinea de sfinţi care se regăsesc în calendarele creştine să-şi aleagă doi sau trei care îi inspiră o „evlavie” deosebită, este important să se reţină că sfinţii nu au „specializări”. Prin definiţie, sfinţii sunt următori exemplari ai lui Hristos, care au transpus în viaţa personală, cu mare fidelitate, învăţăturile revelate. Marea deosebire între sfinţii creştini şi eroii vechii Elade, este că, spre deosebire de aceştia din urmă, care aveau puteri supranaturale înnăscute sau sporite cu diferite artefacte, sfinţii au calităţile speciale obţinute de la Dumnezeu, în urma unei vieţi spirituale sporite. De aceea, venerându-i pe sfinţi, de fapt, Îl adorăm pe Dumnezeu care le-a dat aceste daruri.

Aşa că, data viitoare când plecaţi în vacanţă, nu trebuie să vă faceţi griji că vă rugaţi unui sfânt „nepotrivit”! Pur şi simplu, rugaţi-vă! (Mai ales dacă una dintre fete şi-a uitat telefonul acasă!!!!!)

Toti vor sa ajunga in rai, dar nimeni nu vrea sa moara!

Din câte îmi aduc aminte, cuvintele din titlu au fost spuse cândva şi de Muhammad Ali, unul dintre cei mai mari boxeri ai lumii, sportiv care a muncit enorm pentru titlul de campion mondial! Această frază nu a fost spusă ca să pară că este foarte profund, ci ca răspuns celor care vedeau doar partea plină a paharului şi-l invidiau pentru tot ceea ce presupunea statutul lui de campion.

Tocmai o astfel de situaţie exprimă, într-o oarecare măsură, realitatea cu privire la Înviere şi la ceea ce presupune ea ca jertfă pe plan personal. Eu (Poate şi alţii!) mi-aş dori să ştiu foarte exact ce am de făcut ca să fiu mântuit! Ar fi mult mai simplu ca, în loc să citesc că trebuie să-mi iubesc aproapele, să mi se spună de către o „sursă autorizată” că este suficient să fac nu ştiu câte metanii, să merg de nu ştiu câte ori la biserică, să dau milostenii în valoare de o anumită sumă şi să iert pe cei de lângă mine de un anumit număr de ori. Nu-i aşa că ar fi „bestial”, „cool”, „marfă”, „beton” sau cum s-ar mai fi spunând? Dar nu este aşa şi vine, normal, întrebarea: de ce?

Pentru că a fi creştin, a dobândi mântuirea presupune un proces continuu de îmbunătăţire spirituală şi nu doar bifarea unor puncte de pe o eventuală listă a lui Dumnezeu! Cel mai bun exemplu îl reprezintă tâlharul de pe cruce, care, în ultimele momente de existenţă, a reuşit să „fure” mântuirea, pentru că s-a căit pentru tot ce a făcut rău. Este O.K. ca numai într-un moment din viaţă să fii corect şi să iei premiul cel mare iar alţii să se chinuie „din cele mai vechi timpuri” şi să tremure? Da, pentru că, dacă ţinem cont de ceea ce am spus mai înainte, este vorba despre rezultatul unui proces, al unei deveniri. Din păcate pentru tâlharul în cauză, el a ales o cale nedorită, dar a ajuns unde trebuia: la conştientizarea faptului că a greşit şi că îşi doreşte să fie altcineva. Pentru asta a trebuit să „moară”!

Nu este vorba despre o moarte biologică, ci de una care ţine despre felul de a fi. A murit cel care era tâlhar, ca să se poată naşte o nouă personalitate! Dar, fiindcă vorbim de aceeaşi persoană şi de două personalităţi, cred că putem să ne referim la moartea „omului vechi” şi învierea unui „om nou”. Este exact ce ne spune Noul Testament (Epistola către efeseni a sfântului apostol Pavel, cap. 4: 22-29)!

Trăiesc cu convingerea că, dacă avem aceste idei în minte când Biserica ne invită să luăm lumină, în noaptea de Înviere, sunt şanse ca acest Paşti să fie primul dintr-o suită de sărbători pascale care vor da un sens diferit existenţei noastre! Dacă nu, atunci Jertfa mântuitoare care s-a consumat cu aproape două milenii în urmă nu va fi succedată şi de înviere la nivelul sufletelor noastre, ci de o aşteptare nedefinită a unei mântuiri pe care nu o înţelegem pe deplin. Ştiu că nu este uşor şi că nu tuturor le reuşeşte, dar răsplata este prea mare ca să nu încercăm!

Chiar dacă a fi creştin presupune moartea noastră interioară, un astfel de efort creează condiţiile învierii. Nimeni nu ne va invidia pentru asta ca pe Muhammad Ali, dar fiecare va şti că a meritat!

Nu vreau sa merg la biserica!

Am auzit-o şi pe asta! Şi, culmea, e cât se poate de legitimă! Păi, cum să nu-i dai dreptate celei/celui care spune o astfel de „blasfemie”, când, la biserică dai de orice numai de linişte nu?

Mai întâi, cel puţin în bisericile din oraşe, şi nu mă refer la perioadele de la sărbători sau campaniile electorale, este o aglomeraţie sufocantă. Nu am nimic împotriva celor care doresc să vină la biserică şi să asculte slujba. Să vină, să fie în număr cât mai mare, pentru că, aşa, rugăciunea este mai puternică.  Dar nu prea am cum să fiu de acord cu cei care ajung la sfântul locaş, fac poza de rigoare (Să se ştie despre ei ce creştini „practicanţi” sunt.), după aceea, îi iau la coate pe ceilalţi care chiar au venit (Culmea!) să asculte slujba. Şi, după ce termină de plătit pomelnicele, îşi iau tălpăşiţa, în sunetul inconfundabil al ţocăitului de icoane. Pe bune?

Nu de alta, dar cei care vor, totuşi, să asculte imnurile creştine cu texte neschimbate de sute de ani, datorită profunzimii lor dogmatice, să audă predica preotului sau să surprindă semnificaţia simbolică a gesturilor liturgice nu prea au cum să facă toate aceste lucruri din cauza acelui du-te – vino din timpul slujbei. Practic, în astfel de situaţii, eşti îndreptăţit să consideri că nu te afli într-un locaş al regăsirii spirituale, ci într-o atmosferă asemănătoare celei de la coadă la ouă de pe vremea comunismului. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu astfel de cadre pitoreşti ale trecutului, este de ajuns să spunem că, dacă supravieţuiai unei astfel de experienţe, aveai toate şansele să fii titular la o echipă profesionistă de rugby!

În al doilea rând, dacă tot nu te poţi concentra la slujbă, dacă nu ai cum să respiri şi dacă nu ai cum să te protejezi de avalanşa constantă de coate, cum să nu te apuce…pandaliile? Adică, în loc să te purifici prin rugăciune, ai toate motivele să te enervezi pe…viaţă, pentru că ai vrut să te linişteşti, să te reculegi şi să te întorci la traiul de zi cu zi cu mai multă răbdare şi înţelegere faţă de ceilalţi.

În plus, există şi creştini, să le zicem „fără vocaţie mistică”, aşa cum i-a numit mitropolitul Bartolomeu Anania, care nu se regăsesc în mersul frecvent la biserică. Ştiu că pare o contradicţie între conceptul de „creştin practicant” şi „rugăciunea în comun”, dar este o realitate. Regretatul mitropolit, a recunoscut într-un interviu, că, în două duminici, nu s-a dus la sfânta Liturghie, pentru că nu simţea acest lucru. Prin urmare, în loc să se ducă şi să nu fie prezent 100%, a preferat să se roage în particular, atât cât s-a putut! De condamnat? Eu zic că nu!

Aşa că se pune întrebarea: este un păcat să nu mergem la biserică? De data aceasta, răspunsul este unul nuanţat! Mersul la biserică nu este neapărat o călătorie de „tratament spiritual”, cu alte cuvinte nu te duci la biserică numai când eşti obosit sufleteşte, încărcat de nelinişti sau au o problemă cât se poate de concretă. La biserică, te duci şi să te întâlneşti cu Dumnezeu, să „stai de vorbă cu El”, deci şi atunci când nu ai niciun necaz!

După aceea, trebuie să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului care a spus că „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Evanghelia după Matei, cap. 18: 20). Prin urmare, rugăciunea noastră este cu atât mai puternică cu cât sunt mai mulţi care o săvârşesc.

În plus, faptul că mergem la „casa lui Dumnezeu” este un lucru care presupune o jertfă suplimentară din partea noastră. Duminica este ultima zi de week-end şi parcă ne-am dori să ne refacem după vineri şi sâmbătă. Dar, cu toate acestea, unii dintre noi găsesc resurse să se trezească de dimineaţă ca să se roage şi pentru ceilalţi.

Bun, şi cum rămâne cu ce am spus la început, cu aglomeraţia care ne împiedică să ne concentrăm, cu ispita de a ne enerva sau cu „lipsa de vocaţie mistică”?

Ideea este cât se poate de simplă, ca să nu te duci la biserică în momentul de maximă aglomeraţie, pentru că nu vrei să faci mai multe păcate, cred că este bine să ajungi la momentele în care nu există prea multă lume! Rugăciunea trebuie să ne conducă la o relaţie mai profundă cu Dumnezeu şi nu să fie prilej de ispită!

Cei care nu au vocaţie mistică, este bine să aibă un dialog profund cu ei înşişi şi să se lămurească dacă această lipsă nu poate fi confundată cu lenea. Dacă, într-adevăr, este vorba de o senzaţie „pe bune”, trebuie să ştie că nu sunt „nevindecabili”. Este nevoie de răbdare şi de exerciţiu. Prin urmare, este bine să-şi găsească o biserică unde se simt în largul lor şi să prelungească treptat perioada petrecută la slujbă. Cine ştie, s-ar putea ca, până la urmă, să le placă!

Deci, dacă nu vreţi să vă duceţi la biserică pentru că nu vă puteţi concentra, nu vă duceţi! Nu este un păcat, decât în măsura în care ne minţim pe noi înşine că nu mergem, pentru că suntem leneşi sau „nu avem chef”.

P.S.: Ştiu că, la slujba Învierii, va fi o aglomeraţie de nedescris, dar este bine să ne amintim că aceasta are loc o singură dată pe an! Deci, înarmaţi-vă cu răbdare şi luaţi lumină! Merită!

Despre noaptea de Înviere, altfel

Paştile este evenimentul care a schimbat istoria lumii, este cea mai mare sărbătoare a creştinilor.

 

Dar Paştile este şi unul dintre cele două momente din an în care majoritatea creştinilor ajunge la biserică şi pe care au şanse reale să nu-l uite prea curând.

Cred că, cel puţin o dată în viaţă, fiecare dintre noi a ajuns la slujba de Înviere! E ceva de „vis”!

Totul începe cu pregătirea de a acasă când grupuri, grupuri de creştini, rude, prieteni sau vecini îşi iau „lumânările de Înviere” şi se pregătesc să ia cu asalt reduta (O să înţelegeţi imediat la ce mă refer!).

Înainte de Înviere

„Eu am lumânare de la piaţă că sunt mai ieftine… Ia, uite la ală ce lumânare şi-a tras! Vrea să se dea mare!” sau „Hai dom’le odată să prindem locuri mai în faţă! Ce, vrei să stăm iar afară? Nu vezi că am rochie nouă?” – sunt „îndemnuri” cu care creştinii se îmbie să meargă la casa Domnului în noaptea de Paşti.

Problema este că nici nu ştii dacă să-i condamni sau să cataloghezi astfel de comportamente ca „strategii de supravieţuire” care au trecut testul timpului. Să mă explic!

Etapa „pe pupături”!

De îndată ce ajungi la biserică în noaptea de Înviere, îţi creşte inima în piept când vezi câţi „creştini” s-au hotărât să întâmpine în comuniune acest mare praznic.

E o aglomeraţie de nedescris! Dacă te nimereşti la o parohie de oraş sau chiar la o mănăstire mai cunoscută, te simţi cam stingher, pentru că nu prea cunoşti multă lume.

La o parohie de la ţară, deja treaba se schimbă. Totul se transformă într-o mare reuniune de familie, pentru că fiecare cunoaşte pe fiecare şi, dacă stai să te gândeşti, toţi sunt cumva neamuri. Încep pupăturile!

Normal, acestea se fac cu lacrimi în ochi şi cu îmbrăţişările de rigoare, urmate de ţocăituri care exprimă, într-un mod distinct, iubirea între rude. Ce dacă slujba stă să înceapă şi preotul încearcă discret să facă apel la linişte, lumea nu s-a mai văzut de mult timp şi nu-şi poate stăpâni emoţiile regăsirii.

Faza a doua: asaltul

Ei, acu-i acu’! Se sting toate luminile din biserică şi, chipurile, lumea înţelege să tacă. Toţi aşteaptă măreţul moment în care preotul va da tuturor lumina Învierii. Acesta iese cu lumânarea aprinsă şi rosteşte cu glas ceremonios: „Veniţi să (de) luaţi lumină!”.

Lumina Învierii, Hristos, viaţă, moarte
Lumina Învierii este lumina vieţii pe care Hristos ne-a dăruit-o, ca să ieşim din labirintul morţii.

Aici, simt nevoia să fac o precizare de mare însemnătate pentru viaţa novicilor: o mare parte a oştii creştine din biserică traduce acest îndemn ca pe o „comandă de atac”. Prin urmare, pregătiţi-vă să fiţi înghesuiţi.

Asaltul a început! Fiecare luptă să ia primul lumină, sau, mă rog, printre primii. Acum, trebuie să ne amintim că fiinţa umană este inteligentă şi nu ar face nimic care să nu-i aducă un minim beneficiu. Deci, trebuie să fie o răsplată dacă iei printre primii lumină. Altfel, ce rost ar avea să te lupţi cu atâta patimă, nu?

Sincer, am convingerea că toată lumea va primi la un moment sau altul lumină şi va fi de aceeaşi „calitate” cu a celor care au primit-o printre primii. Dar recunosc, vorbeşte invidia din mine, pentru că nu am reuşit niciodată să mă număr printre „câştigătorii” acestui premiu. Chiar dacă nici nu mi-am dat seama care ar fi răsplata, încă nu mi-am pierdut speranţa. O să mă mai duc la slujbe de Înviere şi, sigur, o să aflu!

Până una alta, să vă spun cum am supravieţuit atâtor asalturi furibunde pentru lumina de Paşti. La început, dintr-o eroare cruntă de plasament, m-am trezit în al doilea sau al treilea rând de credincioşi aşezaţi în faţa altarului. Aveam să constat, ca de atâtea ori în viaţa mea, că Dumnezeu există!

A urmat asaltul, aşa cum v-am povestit mai devreme, numai că eu îmi amintesc doar crâmpeie de coate care şi-au atins, fără nici cea mai mică eroare, ţinta – corpul meu. Era să mă şi sufoc, dar printr-o intervenţie a Celui de Sus, am fost împins mai spre margine şi am supravieţuit.

Anul următor, m-am decis să nu-L mai ispitesc pe Dumnezeu să facă o altă minune. Aveam doar două opţiuni: să mă apuc de rugby sau să stau afară. Am ales-o, firesc, pe ultima. Aşa am putut să văd cu ochii neutri ai unui observator şi să înţeleg ceva mai bine mirajul nopţii de Înviere!

Al treilea capitol: „părăsirea redutei cucerite şi protejarea prăzii de război”.

Cum este normal, după ce toată lumea a primit lumină, preotul şi  obştea creştinilor ies să înconjoare biserica. Este un peisaj de vis, mai ales dacă, afară, este vreme liniştită.

Peste tot, numai făclii aprinse, toată lumea îşi zâmbeşte şi se salută cu formula „Hristos a înviat!”, iar cântecele de la strană sunt pline de optimism.

Pentru alte informaţii: Prin Înviere, omul îşi înveşniceşte existenţa sa stricăcioasă

Cu alte cuvinte, avem în faţă o imagine care nu are cum să nu te impresioneze. Totuşi, acest termen s-ar putea să fie un simplu eufemism.

Preotul citeşte Evanghelia care ne spune că Hristos a înviat şi detaliază ce au făcut căpeteniile evreilor pentru a ascunde acest lucru (Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetele 1-16).

După aceea, urmează înconjurarea bisericii!

Înconjurarea bisericii, Hristos, Înviere, moarte, alegere
Înconjurarea bisericii are scopul de a vesti tuturor că Hristos a înviat şi că, de acum, moartea este doar o chestiune de alegere.

Pentru unii, este un moment magic a cărui amintire vor să o păstreze nealterată. Probabil, aşa se explică de ce, după ce acest act ritualic are loc, se îndreaptă cu lumânările aprinse, vădit emoţionaţi spre casă.

Sincer, nu văd de ce nu ar face-o! Au fost la slujbă, s-au întâlnit cu persoane cu care nu s-au mai văzut de mult timp, au ieşit „victorioşi” în asaltul pentru lumină, iar acum, după ce „ţinta” a fost securizată, se retrag în glorie de pe teritoriul ocupat spre mesele îmbelşugate de sărbătoare.

„Învinşii” trebuie să stea la slujbă!

Actul 4: Spectacolul din noapte

Pentru cei care rămân, totuşi, la slujbă, urmează o nouă secvenţă. După ce „garnizoana” care a rămas pe „teritoriul ocupat” termină de înconjurat biserica, se bate simbolic în uşa bisericii şi întregul alai intră în locaşul de cult.

La strană, se citeşte Canonul Paştilor, urmat de sfânta Liturghie.

Este un moment interesant, pentru că, din punct de vedere cultic, „orologiul” după care se desfăşoară toate evenimentele fără dată fixă din calendarul creştin este resetat.

Demne de reţinut sunt cântările care detaliază evenimentul Învierii şi-l plasează în peisajul mântuirii cosmice şi personale.

Pentru alte informaţii: Paştile este pentru toată lumea

De asemenea, Cuvântul sf. Ioan Gură de Aur sau Evanghelia de la Liturghie (Evanghelia după Ioan cap. 1: 1-17) nu au cum să te lase indiferent.

Fiecare verset din Psalmul 67 care face parte din începutul pascal rostit de preot primeşte ca răspuns din partea credincioşilor afirmaţia „Hristos a înviat!”.

Însă, dacă aţi ratat vreo preselecţie la „Vocea României” sau la „X Factor”, acum este momentul să recuperaţi. Veţi avea în faţa ochilor o mulţime de cântăreţi amatori, adevărate diamante neşlefuite, care se simt încurajaţi să-şi dea măsura talentului lor.

Nu ştiu dacă puteţi califica momentele respective ca fiind secvenţe desprinse din filmele de groază sau de comedie. Oricare ar fi alegerea dumneavoastră, să ştiţi că nu greşiţi!

Cei despre care vă vorbesc încearcă să dea tot ce pot. Acum, în noaptea de Paşti, au la dispoziţie o scenă doar a lor. Iar ei… Ei bine, să spunem că nu vă vor dezamăgi!

Există riscul ca cei de lângă ei să aibă timpanele afectate, dar este un risc minor pe care ei sunt dispuşi să şi-l asume.

Finalul apoteotic

Este ultima parte din ceea ce reprezintă experienţa din noaptea de Înviere. Şi aceasta nu are cum să fie altfel decât memorabilă.

Dacă, din punct de vedere cultic, lucrurile sunt clare, fiind sedimentate în tradiţia Bisericii de-a lungul veacurilor, ritualul pascal este trăit diferit nu numai de fiecare generaţie de credincioşi, ci şi de la un an la altul.

Să fim sinceri, puţin suspans nu strică!

Pe măsură ce slujba avansează,  eşti plăcut impresionat să constaţi că slujba Învierii are un conţinut foarte profund.

Totul, începând cu veşmintele preotului şi până la ultimul detaliu, este scăldat în lumină. Melodiile sunt mai vesele, pline de optimism iar feţele tuturor exprimă poftă de viaţă.

Noaptea Învierii, lumină, întuneric
„Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

Asta până când, vrând-nevrând, somnul îşi face simţită prezenţa. Mai adăugaţi slăbiciunea provocată de post, nerăbdarea nepoţilor şi plictiseala unor creştini şi, atunci, posibilităţile vor fi nelimitate.

În primul rând, există şansa reală ca vocile celor de la strană să fie dublate, în surdină, de nişte sforăituri cu intermitenţe ale unor creştini care înţeleg să „lupte până la sfârşit” cu oboseala şi alte ispite care i-au făcut pe creştinii „de ocazie” să plece după  înconjurarea bisericii.

Apoi, există oricând pericolul leşinului de la atmosfera închisă şi fumul de la lumânările care trebuie să ardă toată noaptea că „ şi aşa, după aia, ce mai faci cu ele?”.

Iar dacă aceste etape au fost depăşite, cei mai tineri, în timp ce părinţii sau bunicii supraveghetori sunt semiadormiţi, devin inventivi.

Cu alte cuvinte, nu ai cum să te plictiseşti!

Poate că nu de aceeaşi părere sunt cei care, în noaptea de Paşti, vor să intre în comuniune cu cei care se odihnesc în cimitirul de lângă biserică.

Înviere, comuniune, adormiţi,
Noaptea Învierii este o noapte a comuniunii cu toţi creştinii, cu cei care sunt şi cu cei care nu mai sunt în această viaţă.

Aceştia, după ce aprind lumânări la morminte, simt nevoia să recupereze din timpul pierdut şi încep să aibă diverse dialoguri cu alţi creştini care, la rândul lor, vor să onoreze memoria înaintaşilor.

Totul devine atât de captivant, încât, în prezenţa unei sticle de vin, sărbătoarea Paştilor capătă dimensiunile unei adevărate agape presărate cu strigăte de „veselie”.

Uneori, este necesară chiar intervenţia preotului care vine din timpul slujbei, să-i roage să coboare nivelul decibelilor. Însă, există riscul să nu mai aibă cu cine vorbi (Sper că nu aţi uitat de sticla de vin!).

Cum orice are un sfârşit, la fel se întâmplă şi cu slujba Paştilor. Astfel că, după lupte seculare care pot dura chiar şi 4 ore (depinde de lungimea pastoralei episcopului), slujba pe care toţi creştinii o aşteaptă timp de un an se apropie de final. Unul apoteotic, cum altfel?

Preotul, rosteşte, spre uşurarea multor creştini, „Amin!”. Este, cu adevărat, o încununare, semnul că au mai trecut cu bine peste încă un Post Mare, încă o Săptămână a Patimilor şi peste încă o slujbă de Înviere.

Toţi au zâmbetul pe buze, semn că tot acest efort spiritual a meritat. Orice s-ar spune, oricât de mult ne-am enerva de ceea ce se întâmplă necreştin în această noapte, Paştile rămâne Paşti!

Concluzii

Din acest ciclu de 5 acte, pe care l-am văzut repetat de mai multe ori, am rămas, în mod tainic, doar cu sentimentele de mulţumire.

Chiar dacă unele dintre comportamentele pe care tocmai le-am trecut împreună în revistă nu sunt cele mai potrivite, trebuie să fim atenţi să nu le copiem!

De asemenea, ele nu trebuie să ne împiedice să venim, pe viitor, la slujba de Înviere.

Într-adevăr, avem multe de corectat, dar asta nu înseamnă că trebuie să abandonăm lupta sau să vedem totul într-o lumină sumbră.

Învierea este o sărbătoare a renaşterii, un moment care a marcat definitiv istoria lumii şi a dat întregii creaţii o nouă şansă la viaţa de comuniune cu Dumnezeu.

Nu are rost ca noi să nu încercăm, de la an la an, să întâmpinăm acest praznic ceva mai buni ca în trecut.

Este un mesaj pe care îl putem desprinde din semnificaţia acestei sărbători, acela al necesităţii progresului nostru în Hristos, al învierii fiecăruia întru o nouă viaţă. Una dintre învăţăturile fundamentale ale creştinismului ne spune că aceasta începe oricând. Chiar şi cu Paştile din anul acesta!

Referinţe

Imaginile sunt preluate în ordine:

https://botosaneanul.ro/stiri/te-pregatesti-sa-mergi-la-inviere-mare-atentie-la-lumanari-fotogalerie/

Sfintele Paști la Mănăstirea Putna

avantaje.ro

http://mapio.net/pic/p-9336775/

 

 

Dumnezeu exista sau Biserica vrea doar banii nostri?

Această întrebare directă, pertinentă şi mereu actuală pare să apară de fiecare dată în mintea noastră, când intrăm în contact cu mesajele mass media (Vecina de la parter, care discută cu toţi trecătorii tot aici se încadrează!) care denigrează universul bisericesc. Păi, cum să nu ai astfel de monologuri interioare când vezi că, dacă te duci pe la biserică, pari că ai intrat într-o instituţie financiară bine organizată? La intrare, este pangarul (magazinul cu cărţi şi obiecte de cult) la care, vrând-nevrând te opreşti. Doar nu o să te duci la altar cu mâna goală, nu? Ce dacă preotul primeşte orice pomelnic, chiar şi cel fără nicio jertfă ataşată? Privirile oripilate ale „femeilor care ştiu rânduiala” îţi spun răspicat că nu se face.

După aceea, tot ce trebuie să faci este să aştepţi liniştit predica de la final (Nu, nu este cea de după Evanghelie.), că, sigur, vor fi menţiuni şi despre bani. Ba mai trebuie ceva pentru pictură, ba acoperişul este avariat, ba parohia a rămas în urmă cu plata la curent…Motive se găsesc!

Ce să mai vorbim de momentele în care participăm la slujbe cu ocazia diverselor evenimente din viaţă (căsătorie, botezuri, sfinţiri etc.). Acum, tarifele urcă ameţitor şi, în mod neoficial, ţi se sugerează să dai o anumită sumă, deşi, să recunoaştem, consiliile parohiale fixează, la început de an, preţurile pentru serviciile liturgice şi cuantumul contribuţiei.

Pe lângă toate aceste mici neajunsuri, mai suntem bombardaţi şi cu informaţii „incendiare” despre conduita care lasă de dorit a unor preoţi şi chiar înalţi prelaţi. Mass media vânează cu precădere aceste subiecte care fac deliciul publicului. La urma urmei, ziariştii nu fac decât să livreze ce se cere pe piaţă.

Să facem un scurt rezumat! La slujba de duminică ţi se cer bani; la evenimentele importante din viaţă, intersecţia cu Biserica are indicatoare cu bancnote; în presă, preoţii sunt arătaţi cu degetul iar, dacă mai ai şi pasiunea lecturii şi-i citeşti pe Giovanni Boccaccio, Ion Creangă sau Dan Brown, constaţi că Biserica ar trebui, la rândul ei, să fie supusă Inchiziţiei. Aşa că nu ai cum să nu te întrebi: dacă reprezentanţii Bisericii au astfel de preocupări lumeşti, tocmai ei care ar trebui să fie cei mai conectaţi la realitatea transcendentă, nu cumva ştiu ceva ce noi, cei de rând, nu ştim? Nu cumva ei ştiu că Dumnezeu nu există şi se folosesc de Numele Lui doar pentru a ne stoarce de bani?

În primul rând, oricât de habotnici am fi şi oricât de cruciaţi ne-am crede, trebuie să admitem câteva realităţi de necontestat: unii preoţi nu sunt ceea ce ar trebui, fie că vorbim despre conduită, despre pregătire sau despre ambele. Dar, la fel este în orice activitate umană! Da, umană! Pentru că Biserica este definită ca o instituţie divino-umană, prin care Dumnezeu lucrează în lume.

În al doilea rând, este bine să nu amestecăm cele două planuri! Unul dintre ele se referă la Dumnezeu, la credinţă, la transcendent iar celălalt are în el o parte din ce vedem la ştiri la capitolul „Aşa, nu!”. Asta este! Şi a fost aşa dintotdeauna! Dar, cu toate acestea, Biserica există de aproape două milenii! De ce? Oare pentru că Dumnezeu veghează asupra ei şi o protejează?

Aici, sunt multe de spus şi o să încerc să fiu cât se poate de concis. Nu trebuie să ne gândim la existenţa lui Dumnezeu şi la importanţa Bisericii pentru mântuirea noastră prin prisma comportamentului unora dintre membrii clerului. Ei sunt oameni ca şi noi, ce-i drept cu o misiune specială, dar care vor da socoteală pentru faptele lor. De aceea, a-i condamna pe preoţi şi a condiţiona existenţa lui Dumnezeu de ceea ce ar trebui să facă aceştia şi nu fac, este cam totuna cu a spune că medicina nu are nicio noimă, pentru că doctorii, care ne sfătuiesc să ne lăsăm de fumat, fumează câte două pachete de ţigări pe zi.

Dacă Dumnezeu există sau nu este o chestiune de credinţă, de convingere personală. Nimeni nu-i poate demonstra unui ateu într-un mod pe care el să-l perceapă ca fiind logic, obiectiv, ştiinţific că Dumnezeul creştin sau orice altă formă de divinitate există. De aceea, i se spune „credinţă”! Credinţa unei persoane ţine, pur şi simplu, de convingerea personală la care contribuie, într-o măsură mai mare sau mai mică, experienţa de viaţă, gradul de cultură, mediul şi personalitatea fiecărui individ. Ştiu că teologii au, în cărţile lor, ditamai capitolul referitor la „argumentele raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu”. Dar tot ei recunosc, mai pe la sfârşitul aceleiaşi secţiuni, că acestea nu au relevanţă decât pentru cei care deja cred în existenţa lui Dumnezeu.

Probabil, v-aţi fi aşteptat la nişte argumente concrete, de tipul „Dumnezeu există, pentru că…”. Dar, când vorbim de credinţă, adică de sentimente, raţiunea nu prea are multe de spus. Cei care au citit Noul Testament au văzut că Hristos, Care este Dumnezeu, nu a putut să-i determine pe toţi contemporanii Săi să creadă în El. Oricâte minuni ar fi făcut, oricâte dispute teologice ar fi câştigat, nu toţi au fost convinşi de dumnezeirea Lui.

Personal, cred că Dumnezeu există şi că Dumnezeu creştinilor este singurul Dumnezeu adevărat. Dar acesta sunt doar eu! Este credinţa mea, convingerea mea! Cum am ajuns să cred este altă poveste. Ceea ce este important, după părerea mea, este faptul că fiecare dintre noi vom ajunge, la un moment dat, să avem acel dialog cu noi înşine în care să ne întrebăm dacă Dumnezeu există şi dacă este prezent în realitatea noastră (Da, aia cu războaie, cu drogaţi ucigaşi, cu pedofili şi violatori, cu escroci, cu preoţi păcătoşi, cu copii născuţi cu malformaţii şi cu oameni extraordinari afectaţi de maladii înfricoşătoare!). Şi, dacă există, de ce permite toate acestea? O să revin pe viitor cu mai multe explicaţii.

Deocamdată, pun şi eu o întrebare: există documente (cele 4 Evanghelii) care ne spun că Dumnezeu S-a manifestat în istorie; de-a lungul timpului, s-au întâmplat diverse minuni; în viaţa noastră, au fost, cu siguranţă, momente în care am intuit prezenţa unei Fiinţe supranaturale – oare toate acestea sunt o simplă coincidenţă?

Tatuajele, piercingurile si alte chestii de body tuning

Salve, fani ai lui Ami James, admiratori ai lui Kate von D (Mie îmi place foarte mult Chris Garner!) şi voi, iubitori ai conceptului de înfrumuseţare corporală. În ultima perioadă, s-au tot perindat prin spaţiul media tot felul de emisiuni şi documentare cu cei care doresc să arate mai bine, să-şi afişeze apartenenţa la o comunitate, să aducă un omagiu cuiva sau, pur şi simplu, să exprime ceva despre propria personalitate. Normal, o astfel de stare de lucruri a dat naştere la tot felul de controverse, la dispute între adolescenţi şi părinţii lor speriaţi sau, de ce nu, între potenţiale sau actuale „partenere” şi sponsorii lor. Pe tapet, nici mai mult, nici mai puţin, decât o chestiune de care „depinde”, fără îndoială, viitorul umanităţii: este sau nu păcat să ne facem tatuaje sau piercinguri?

Toată treaba porneşte de la felul în care Biserica defineşte păcatul: călcarea conştientă şi liberă a voinţei divine exprimate în legea morală[1]. Ei, aici e aici! Păi, este scris undeva, negru pe alb, că a-ţi „înfrumuseţa” trupul este un păcat? Adică, Dumnezeu chiar nu are altă treabă decât să Se preocupe de modul în care îmi decorez corpul, pe care tocmai El mi l-a dăruit? Nu sau, cel puţin, nu în mod explicit. Ei, şi, de aici, „dă-i si luptă ca la pazeşopt”.

Tradiţionaliştii se opun vehement tatuajelor, pentru că ele ar „schimonosi” cumva trupurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Trupuri pe care trebuie să le considerăm un dar şi nu să le alterăm. O astfel de teză este şubredă, întrucât există o linie foarte fină între a „înfrumuseţa” şi a „schimonosi”, deoarece unii dintre susţinătorii tatuajelor şi a piercingurilor susţin (Şi, uneori, chiar aşa este!) că, de fapt, vorbim de o formă de artă, de ceva frumos.

De asemenea, se pune problema dacă nu cumva noi, oameni limitaţi, considerând că tatuajele sau piercingurile au ca scop înfrumuseţarea corporală, să-I transmitem subtil lui Dumnezeu că putem face corpurile şi mai frumoase decât El. Deci, vorbim, oarecum, de o formă de mândrie. După părerea mea, nici această teză nu se justifică, din cel puţin două motive.

În primul rând, nu toate tatuajele sau piercingurile au ca scop înfrumuseţarea corporală. Unele sunt dedicate unui moment sau persoane din viaţa celui care le poartă, altele reprezintă apartenenţa la o comunitate sau chiar au o funcţie practică de intimidare a adversarilor.

Apoi, nu ar trebui să ne supărăm puţin şi pe cei care îşi fac operaţii estetice? Ei nu se împotrivesc planului lui Dumnezeu? Sâni măriţi, fund evidenţiat, buze mărite, grăsimi eliminate – toate sunt, în baza acestei logici, păcate ale mândriei. Sau, cel puţin de unde stau eu, aşa se vede. Ştiu că doamnele şi domnişoarele din categoria „Piţi” ar putea fi suspectate de astfel de sentimente, dar să nu uităm că tot ce ţine de chirurgia estetică a fost dezvoltat pentru a-i ajuta pe cei care au probleme din naştere, în urma unor accidente sau boli (ex: extirparea unui sân afectat de cancer).

Acum, ar mai rămâne un detaliu de analizat: cazul în care, totuşi, arta tatuajelor, a piercingurilor sau cum s-o fi numind ea, nu mai poate fi considerată artă. Pur şi simplu, corpul este atât de transformat încât nu mai reprezintă sub nicio formă o „capodoperă”, ci un exemplu de automutilare. În aceste situaţii, vorbim despre cazuri patologice, pe care nu cred că ar trebui să le discutăm noi, ci psihologii! Deci, nu mai vorbim despre păcat, ci despre o boală care se manifestă şi în forma asta.

Practic, după această scurtă trecere în revistă, nu există motive solide să considerăm tatuajele, piercingurile sau alte exemple de body tuning drept păcat.

Însă, dacă mă întrebaţi, eu nu mi-aş putea face niciodată, cu mintea de acum un tatuaj. Mai întâi, pentru că s-ar putea să mă plictisesc de el. După aia, am auzit că doare rău de tot şi, sincer, nu sunt dispus să mai dau şi bani pentru asta (Ar fi chiar masochism!). Şi, nu în ultimul rând, nu aş pune un „abţibild pe un Ferrari”! Ei, şi abia acum vorbim despre mândrie!

[1] Nicolae Mladin, Orest Bucevschi, Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, vol. I, Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 388.

Dumnezeu vrea sa fim saraci?

Nu ştiu dacă aţi participat la discuţiile din faţa blocurilor, din parcuri, de la cozile la medicamente sau de la „berea de după serviciu”, dar această dezbatere ocupa, la un moment dat, un punct central. Părerile erau radical divizate între cei care susţineau cu înverşunare că este bine să fii sărac, pentru că banii sunt „ochiul dracului” şi, firesc, cei care susţin că nu este niciun fel de incompatibilitate între calitatea de creştin şi o sumă liniştitoare dintr-un cont bancar.

Să o luăm cu începutul. Nu o să vă vină să credeţi, dar Biserica a fost, după ştiinţa mea, prima instituţie care a implementat comunismul în varianta lui de comunitate a bunurilor (Sâc, Karl Marx!). Pe bune, este totul în cartea Faptele Apostolilor, la cap. 4: 32-35.

Ştiu! Simţiţi nevoia să deschideţi fereastră sau să porniţi aerul condiţionat. Acum, după ce v-aţi mai liniştit, vă vine în minte o avalanşă de întrebări. Pun pariu că prima dintre ele este: de ce creştinii nu practică în continuare această formă de comuniune a bunurilor? Păi, pentru că apostolii şi-au dat seama repede că acest lucru nu încurajează munca.

Cei care aveau liberă iniţiativă şi doreau să progreseze trudeau în continuare şi îşi puneau roadele muncii la picioarele apostolilor. Din aceste contribuţii, erau ajutaţi cei cu probleme. În schimb, cei care, din cauza lenei, nu avuseseră prea mult spor, se complăceau pe mai departe în starea în care se aflau. Astfel, exista riscul ca cei harnici să muncească pentru cei leneşi, fără a se vedea vreo transformare la nivelul celor care erau asistaţi.

O astfel de stare de fapt l-a determinat pe apostolul Pavel să le spună răspicat creştinilor din vremea sa: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (Epistola a II-a către tesaloniceni cap. 3: 10). Sigur, asta nu însemnă că milostenia nu este încurajată. Dimpotrivă (Epistola I către corinteni cap. 16: 1-2), ea rămâne o virtute importantă în cadrul progresului creştin.

Prin urmare, Biserica nu este împotriva muncii sau a milosteniei. Dacă cineva munceşte şi, prin muncă cinstită, ajunge să prospere, este de apreciat. Ceea ce este însă criticat de morala creştină este ataşamentul faţă de bunurile materiale (Evanghelia după Matei, cap. 6: 19-21).

De asemenea, nu este acceptată nici atitudinea de tipul „nu mă interesează, fiecare pentru el”. Dacă cineva are nevoie de ajutor material şi este la îndemâna noastră să facem acest lucru, atunci este, într-adevăr, condamnabil să nu intervenim.

Dar trebuie să reţinem că fiecare este invitat să intervină „cât poate”! Acest „cât poate” este lăsat la aprecierea celui care face milostenia şi nu impus. O astfel de practică este menită să-l responsabilizeze pe cel care doreşte să-şi ajute aproapele, ţinând cont de faptul că mai are şi obligaţii faţă de familie şi creditori. Iar, dacă cineva doreşte să ajute mai mult, poate munci mai mult. Un exemplu în acest sens a venit de la magnatul american Warren Buffett care a donat fundaţiei lui Bill şi Melinda Gates 20 de miliarde de dolari (Este scris corect!) din cele 30 pe care le avea la un moment dat!

Ca să concluzionăm: Dumnezeu nu ne vrea săraci, ci responsabili! Trebuie să muncim, să ne fructificăm la maximum darurile (Evanghelia după Matei, cap. 25: 14-30) pe care le avem şi să nu vedem în bunurile materiale decât un alt mijloc de a ne manifesta iubirea. Este chiar atât de simplu!

Raiul si iadul intre „locul de picnic” si „poluarea cu smoala”

Pe astea le ştie toată lumea: dacă este vorba despre rai, atunci avem în minte un tăpşan plin cu verdeaţă, populat de oameni drepţi, îmbrăcaţi în cămăşi de noapte albe (Neapărat până la glezne şi netransparente!!!), care se odihnesc pe nişte norişori pufoşi şi sunt înconjuraţi de mieluşei zburdalnici.

Pe de altă parte, pentru cei care „nu au fost cuminţi în timpul vieţii pământeşti”, imaginaţia iconografilor a plăsmuit chinuri care mai de care mai înspăimântătoare. Cadrul unde „se desfăşoară acţiunea” nu este plasat altundeva decât în măruntaiele pământului. Acolo este o beznă sfâşiată de flăcările „focului nestins” care-i perpeleşte pe răufăcătorii scufundaţi confortabil în cazane cu smoală.

Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, tot ce trebuie să faceţi este să vă aruncaţi ochii pe pereţii de vest ai bisericilor ortodoxe, unde este reprezentată, de obicei, scena „Judecăţii de Apoi”. Vă recomand, faţada vestică a bisericii mănăstirii Voroneţ care este celebră în toată lumea, fiind considerată pe drept cuvânt „Capela sixtină a Orientului”.

Bine, bine, da’ care-i problema? Aşa ne-a învăţat bunica încă de când eram mici şi făceam prostii, aşa ne-a ameninţat preotul în scurtele noastre escapade pe la biserică şi aşa ni se pare corect. Adică cei vinovaţi să plătească, în timp ce „ăia care s-au chinuit o viaţă întreagă” în lumea asta să aibă şi ei parte de tot ce e mai bun!

Nu vreau să spulber iluzii, dar de data asta chiar nu am ce face! Sorry! Este nevoie de câteva precizări, pe care o să încerc să le prezint într-o formă cât se poate de digerabilă!

În primul rând, nu este logică o astfel de viziune asupra raiului şi iadului, iar teologii creştini ortodocşi nu au susţinut niciodată aşa ceva. Păi, o să mă întrebaţi, cum rămâne cu imaginile la care m-am referit mai devreme? Nu cumva cineva minte? Răspunsul este: NU!

Să o luăm altfel! Imaginaţi-vă că sunteţi un teolog în perioada de început a Evului Mediu. Exact, este vorba de acela „Întunecat” (Dark Ages)! Şi aşa sunteţi printre puţinii care ştiu să citească, ce să mai vorbim despre înclinaţia spre meditaţie teologică. Cu toate acestea, trebuie să vă faceţi înţeles de ceilalţi! Ce faceţi? Nu aveţi altă şansă decât să le vorbiţi pe limba celor care vă ascultă şi ea este una destul de limitată ca fond lexical! Aşa că folosiţi imagini, metafore, ceva care să aibă corespondent pentru ei în viaţa de zi cu zi!

Dacă ne gândim, nici nu aveau cum altfel! Păi, să încerce cineva să explice că raiul şi iadul sunt de fapt stări existenţiale şi nu locuri delimitate în spaţiu! Da, aţi văzut bine: raiul şi iadul nu sunt nişte locuri „cu verdeaţă” sau „cu smoală”. Ele sunt stări în care se vor afla sufletele după moarte! Dostoievski a definit, în „Fraţii Karamazov”, iadul ca fiind „neputinţa de a iubi”! Foarte adevărat! Nu cred că există pedeapsă mai mare pentru cei care s-au pus o viaţă întreagă pe primul plan, decât să fie singuri! Vi se pare că li se face o favoare? Eu zic să vă mai gândiţi iar, de data aceasta, să aveţi în vedere faptul că vorbim despre eternitate. Adică, să fii singur pentru totdeauna! Oricât de mult ar preţui cineva momentele de singurătate, eu zic că veşnicia este totuşi o unitate de timp cam prea „lungă”!

Şi dacă tot a venit vorba despre eternitate, haideţi să ne gândim un pic şi la cei din rai. Oare toată veşnicia petrecută făcând mereu acelaşi lucru, chiar dacă este vorba despre joaca cu mieluşei, concerte la harpă sau tolăneală pe norişori, nu li se va părea, la un moment dat, plictisitoare şi, în consecinţă, o pedeapsă? Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu înclin să cred că da!

Practic, aceste imagini, au un minus important, pentru că scot din ecuaţie un criteriu fundamental: comuniunea cu Dumnezeu. De fapt, aceasta este cea mai mare bucurie pentru cei care au înaintat pe calea virtuţilor şi cea mai mare tristeţe pentru cei care au părăsit acest drum.

În viziunea sfântului Grigorie de Nyssa despre epectaze se introduce o imagine plasticizată, dar mult mai corectă. Este vorba despre o spirală, care îşi are originea în Dumnezeu şi coboară în cercuri din ce în ce mai largi. Pe aceste cercuri, se găsesc diverse persoane în funcţie de  gradul lor de progres duhovnicesc. Fiecare înaintează tot mai mult în cunoaşterea lui Dumnezeu sau se depărtează de El.

Acum, să răspundem la câteva întrebări:

De ce este vorba de spirală şi nu de nişte cercuri concentrice ca în „Divina comedie” a lui Dante? R: Pentru ca toată lumea să vadă pe toată lumea.

Cum rămâne cu comuniunea? R: Păi simplu, cu cât eşti mai departe de Dumnezeu, cu atât eşti mai departe şi de ceilalţi şi, până la urmă, tot singur rămâi.

Şi cu plictiseala celor din rai? R: Trebuie să reţinem că progresul în comuniunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu este unul special. Pe măsură ce-L cunoaştem pe Dumnezeu, ne dorim să-L cunoaştem din ce în ce mai mult şi să fim într-o comuniune tot mai strânsă cu El. Aceasta presupune progres duhovnicesc. Cum Dumnezeu este infinit, rezultă că progresul acesta va fi infinit, sentimentul de comuniune va fi tot mai intens şi, prin urmare, nu poate fi vorba, în niciun caz, de plictiseală.

Ştiu că nu este ce v-aţi fi aşteptat, dar este corect din punct de vedere teologic. Pentru cei care oftează încă după imagini, după metafore am totuşi o sugestie, filmul „What Dreams May Come” (1998) în care joacă Robin Williams şi Cuba Gooding Jr.. Este un film pe care eu îl găsesc plin de simboluri, unele foarte interesante şi corecte. Dar despre asta o să discutăm altă dată! Promit!

Completare la „Ghidul nesimtitului” – la biserica

 

Mi-am amintit de curând de o carte magistrală: „Ghidul nesimţitului”. Autorul ei, Radu Paraschivescu, reuşeşte să facă o trecere în revistă aproape a tuturor situaţiilor în care se manifestă în toată splendoarea sa – nesimţitul, un personaj pe cât de pitoresc pe atât de comun. Spun că este vorba de „aproape toate situaţiile”, pentru că maestrul Paraschivescu a trecut cu vederea contextul „La biserică”. De acesta ne vom ocupa în rândurile următoare.

Dacă aţi călcat cumva pragul sfântului locaş în trecutul vostru îndepărtat şi aţi dat piept vitejeşte cu câinii de pază ai evlaviei ecleziale şi aţi supravieţuit, vă felicit! Dacă nu, să ştiţi că nu este vina voastră! Aceste fiinţe au capacitatea să ia forme dintre cele mai diverse, dar metamorfozările preferate sunt cele de bătrâne cu ochii veşnic ageri, pregătite oricând, în ciuda reumatismelor nemiloase, să intervină cu aplomb atunci când situaţia o cere. Păi, şi cum să nu fie nevoie de intervenţia lor promptă când „tinerii din ziua de azi”, ăia care-şi bat joc de şcoală şi de banii părinţilor, nu ştiu cum să se comporte în biserică?

Ei trebuie să ştie că iconografia, considerată de Sfinţii Părinţi „Biblia neştiutorilor de carte”, nu trebuie privită în timpul slujbelor. Nu de alta, dar în loc să fii atent la slujbă şi să faci faţă cu stoicism coatelor pe care le împart cu generozitate creştinii veniţi mai târziu, te uiţi pe pereţi? Nu se face!

Apoi, ce înseamnă să vii la biserică fără batic? Adicătelea ce, faptul că te abaţi de la serviciu în drum spre casă şi îţi doreşti să te reculegi după o zi încărcată în câmpul muncii trebuie să fie o scuză? Nu dom’le, nu se acceptă! Păi, unde ajungem cu această atitudine!

Şi ţinuta tinerelor şi tinerilor din ziua de azi…Doamne fereşte! Să vii la biserică parfumat şi cu un machiaj discret este, încă din faza  de concepţie a acestor gânduri, o blasfemie! Ce dacă în faţa unei instanţe judecătoreşti, te-ai prezenta exact la fel? În faţa Stăpânului tuturor, se cade să fii cât se poate de neîngrijit! Este de preferat un trend setter care ar veni chiar cu un veşmânt clasic din sac, asezonat cu nişte cenuşă! Aşa, da! E altceva!

Cum este de la sine înţeles, efectele statornice în timp, sunt obţinute prin repetarea cu răbdare a principiilor de mai sus, pe parcursul a generaţii întregi de „femei care ştiu rânduielile” şi sunt specializate în circulaţia rutieră din spaţiul cultic („Nu ai voie pe acolo!”, „Nu ştii nici până la vârsta asta că, pe aici, trece numai preotul?” sau „Ia-o pe acolo, că, mai întâi, trebuie să săruţi toooaaaateeee icoanele!”).

Aşa se face că, încă de la intrarea în locaşul de cult, doamnele cu pricina „asistă” nemilos, dar prompt pe oricine ar îndrăzni să se aventureze în spaţiul sacru fără călăuzirea lor. Singura rază de speranţă pentru cei care nutresc să scape de privirea lor vigilentă este când sună telefoanele pe care le-au pus încă din vremuri imemoriale în labirintul de haine care le acoperă. Din fericire pentru cei care au norocul să se afle în raza lor de acţiune în acele momente, mesajul este rareori preluat în timp util. Aşa că cel care sună simte nevoia să revină cu un nou apel.

După ce doamnele cu pricina îşi încheie scurtele pledoarii în favoarea liniştii din timpul slujbelor cu nişte ghionturi bine plasate, ai putea crede că, pentru creştinii începători, acestea sunt printre cele mai concrete manifestări ale prezenţei divine.

La polul opus, se află şi o parte dintre enoriaşii cu state vechi într-ale duhovniciei. Urmaşi bravi ai vechilor creştini, aceştia înţeleg să ajungă la slujbă „pe la Evanghelie”, cu scopul învederat de a depune acatiste. Raţiunea este de un pragmatism înduioşător şi are de-a face cu dorinţa lor de a nu sta mai mult decât este necesar la biserică, mai ales dacă afară este „vreme de mici”. Au venit, au deranjat, au plecat!

O altă categorie pitorească o reprezintă „oamenii ocupaţi”, „afaceriştii”. Aşa se face că, în timpul actelor cultice celor mai importante, se aude discret, bine plasat în spaţiu, un ton de apel foarte modern. După cele câteva clipe de nedumerire iniţială, urmează un „Alo! Da!”, rostit o voce sigură, camuflată în secundele următoare de o mână care acoperă jumătate din faţa respondentului. După câteva replici schimbate cu ochii pătrunşi de evlavie, urmează un sec „Hai, că te sun eu mai încolo! Acuma am un pic de treabă!”. Şi, ca prin farmec, totul se pierde în ecourile rugăciunii de invocare a Duhului Sfânt! Cu adevărat, sublim!

Este de prisos să spunem că astfel de conduite nu sunt numai indezirabile, dar şi contrare spiritului creştin. Biserica este „casa Domnului”, locul unde fiecare merge să se întâlnească cu Dumnezeu şi de unde speră să se întoarcă încărcat pozitiv.

De aceea, este bine să ajungem înainte de începerea slujbei iar, dacă, totuşi, nu am putut evita întârzierea, odată ajunşi în sfântul locaş, este indicat să aşteptăm sfârşitul slujbei pentru a ne închina la icoane şi a aduce jertfa noastă la altar. Vă asigur că unele altare  din România sunt vechi de sute de ani, am convingerea că vor fi acolo şi după ce preoţii vor încheia slujba!