Acasă Blog

Bunavestire – semnificații teologice și folclorice

0
Icoana Buneivestiri este un prilej de meditaţie profundă cu privire la modul în care Dumnezeu Îşi duce planurile la îndeplinire.

Instituită între secolele IV-V[1], sărbătoarea Buneivestiri ne aduce aminte de unul dintre momentele de cotitură din istoria lumii – întruparea lui Dumnezeu Fiul.

Acest eveniment a fost pregătit îndelung de Dumnezeu și el a avut loc numai la „plinirea vremii”, când toate condițiile erau îndeplinite.

Însă, cu toate acestea, totul a depins de acceptul unei personalități cu totul și cu totul speciale – Fecioara Maria.

În cinstea ei, Biserica a instituit sărbătoarea Buneivestiri pe care o serbează în fiecare an la 25 martie.

Contextul istoric

Pentru cititorul Sfintei Scripturi, timpul dintre crearea lumii și venirea lui Hristos pe pământ este o perioadă întunecată, presărată cu multe suferințe.

Prin urmare, el nu are cum să nu se întrebe de ce a durat atât de mult până la izbăvirea lumii? De ce acest act mântuitor a avut loc tocmai acum?

Răspunsul este simplu: pentru că, acum, omenirea era pregătită! În primul rând, trebuie să avem în vedere starea de păcătoșenie a neamului omenesc.

Era vorba de o decadență morală care îi făcea pe oameni dornici să trăiască altfel.

Ei ajunseseră la starea în care își doreau să se schimbe ceva, orice, pentru că nu mai doreau ca lucrurile să continue în modul în care se desfășurau atunci.

În plus, cultura elenestică care era un rezultat al campaniilor de cucerire ale lui Alexandru Macedon (336-323 î.d.Hr.) și extinderea fără precedent a Imperiului Roman, erau premisele unei reușite a misiunii creștine.

În cadrul culturii elenistice, un loc de frunte l-a avut filozofia greacă, cea care a creat conceptele și noțiunile care vor fi folosite mai târziu de părinții Bisericii pentru a formula dogmele creștine.

Dacă și-ar fi creat proprii termeni, Biserica s-ar fi izolat şi exista riscul ca mesajul ei să nu fie înţeles de o lume care avea un mod de gândire diferit.

La fel, cuceririle făcute de romani au dat posibilitatea ca, pe teritoriile unde Roma își întinsese stăpânirea, să fie un climat de pace, cunoscut în istorie cu numele de pax romana (pacea romană).

Practic, triburi și chiar națiuni care, până atunci, se luptau între ele, acum nu mai aveau de ce să se războiască, pentru că soarta lor era hotărâtă de împăratul roman[2].

Într-un astfel de context, sfântul Pavel, care era cetățean roman, a putut să predice la atât de multe neamuri.

Pentru alte informații, click Răspândirea creștinismului

De asemenea, poporul ales era pregătit să își aducă contribuția sa esențială la mântuirea lumii.

Anii de rigoare morală la care fuseseră supuși evreii, profețiile pe care prorocii le presăraseră în conștiința lor de-a lungul veacurilor, toate acestea începeau să aducă roada așteptată.

Ea s-a concretizat în nașterea unei fecioare, o persoană extraordinară[3], care să fie îndeajuns de curată să-L poarte în pântece pe Răscumpărătorul lumii.

Pentru alte informații, click Nașterea Maicii Domnului – prinosul neamului omenesc

Arhanghelul Gavriil îi aduce Fecioarei Maria vestea cea bună

Singurul loc în Sfânta Scriptură unde găsim prezentarea Buneivestiri este cel din Evanghelia după Luca:

„Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.

Și intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei.

Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?

Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit.

Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?

Și răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Și iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință.

Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!

Și îngerul a plecat de la ea.”[4]

După cum se poate vedea, este vorba de o relatare foarte succintă, dar plină de semnificații. Haideți să analizăm câteva dintre ele!

Începem cu salutul arhanghelului Gavriil: „Bucură-te…” care era o formă de salut cu care era întâmpinat cineva cu un statut superior.

În aceste condiții, Fecioara Maria reacționează mirată: „Ce fel de rugăciune poate fi aceasta?”

De aici, deducem că Maica Domnului nu era străină de prezența îngerilor, cel puțin în timpul rugăciunii.

Însă ea, o ființă omenească, nu se aștepta la un respect atât de mare din partea unui înger atât de important.

Pentru alte informații, click Sfinții arhangheli Mihail și Gavriil și sfinții îngeri

Suntem îndreptățiți să credem că Maica Domnului era familiarizată cu prezența îngerilor, pentru că, în fața ei, arhanghelul Gavriil nu s-a mai prezentat cum o făcuse în fața arhiereului Zaharia, când îi dăduse vestea nașterii lui Ioan Botezătorul[5].

Acesta este încă un argument cu privire la curăția morală a Sfintei Fecioare, care a apărut pe lume ca rod al rugăciunii părinților ei, iar de la o vârstă foarte fragedă fusese dusă la templu.

Pentru alte informații, click Intrarea Maicii Domnului în biserică. Tradiții și credințe populare

Aici, ea s-a îndeletnicit cu rugăciunea și cu studiul Scripturilor.

În acest fel, ea fusese inițiată în tainele profețiilor mesianice și știa că, la timpul potrivit, Dumnezeu le va împlini.

Ca să-i răspundă la întrebare, îngerul îi spune că misiunea ei va fi să-L nască pe Fiul Celui Preaînalt care, în același timp, este și urmaș al lui David, pentru că logodnicul ei, Iosif, era din seminția lui David[6].

Deci, Fiul ei, Care Se va numi Iisus, va fi Dumnezeu și om în același timp, și va împărăți veșnic peste întreaga lume.

Prin urmare, Maria îl întreabă, oarecum, neîncrezătoare pe înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?”

La prima vedere, este doar o întrebare firească într-un astfel de context. Însă ea are implicații mult mai profunde!

Deși era logodită cu Iosif de ceva timp, Maria era încă fecioară. Mai mult, ea nu intenționa să aibă relații intime cu vreun bărbat.

Aceste detalii sunt foarte importante, întrucât Biserica Ortodoxă vorbește despre pururea fecioria Maicii Domnului înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere[7].

În continuare, îngerul o anunță pe Sfânta Fecioară că, la acest act al întrupării, vor participa toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: Duhul Sfânt se va pogorî peste ea, puterea celui Prea Înalt, adică a Tatălui, o va umbri, iar Sfântul (Fiul) Se va naște din ea.

Mai mult, ca să își întărească spusele, arhanghelul o anunță că Elisabeta, ruda ei, este însărcinată și urmează să nască, deși este în vârstă.

Pentru că „la Dumnezeu, nimic nu este cu neputință”.

Pentru alte informații, click Nașterea sfântului Ioan Botezătorul. Sânzienele

Nu avem cum să trecem cu vederea un alt detaliu important.

Când Dumnezeu cinstește pe cineva într-un mod special, face acest lucru prin conferirea unei misiuni deosebite.

Este modul Lui de a spune că are încredere că acea persoană îndeplinește toate condițiile pentru a reuși.

În consecință, totul se reduce la voința liberă a persoanei respective de a accepta sau nu misiunea pe care Dumnezeu i-o pune în față.

Cu această idee în minte, să reanalizăm întregul episod al Buneivestiri.

O fecioară, care avea doar 15-16 ani și ai cărei părinți, cel mai probabil, nu trăiau, se logodește cu un bătrân care nu o privea ca pe o femeie, ca pe o soție.

Ea tocmai venise de la templu, unde își petrecuse cea mai mare parte a vieții, dedicându-se rugăciunii și studiului biblic într-o atmosferă de deplină cucernicie.

Viața ei era atât de curată, încât îngerii îi apăreau în timp ce se ruga și nici nu concepea să aibă vreodată relații intime cu vreun bărbat.

Pe scurt, ducea o viață liniștită, previzibilă în care nu prea erau necunoscute.

Când, deodată, tot universul ei este schimbat de arătarea unui arhanghel (deci nu a unui simplu înger) care o salută așa cum un inferior își salută superiorul.

În plus, acesta îi spune că ea, dintre toate femeile, a fost aleasă să-L aducă pe lume pe Răscumpărătorul lumii, care este nu doar om, ci și Dumnezeu adevărat. Cu alte cuvinte, din ea, avea să Se nască Dumnezeu.

Iar toate acestea se întâmplau ca urmare a faptului că Dumnezeu avea încredere deplină că ea este persoana cea mai potrivită pentru această misiune!

Prin urmare, nu se mai punea problema dacă ea poate să ducă această misiune la îndeplinire, ci dacă voia să facă acest lucru.

De aceea, Fecioara Maria devine cu adevărat Maica Domnului abia din momentul în care ea acceptă misiunea care îi este încredințată.

Așadar, tot planul divin, pregătit de-a lungul a mii de ani se reducea la acordul unei tinere din neamul lui Israel. Iar această adolescentă s-a ridicat la înălțimea așteptărilor[8]!

În acest sens, ea rostește: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”

Este o dovadă clară a faptului că Dumnezeu nu forțează pe nimeni să-L accepte. El doar propune!

Așa se explică de ce Hristos, mai întâi, îi întreabă pe cei care nu-și exprimaseră dorința de a fi ajutați de El: „Vrei să te faci sănătos?[9]” și, abia după aceea, îi vindecă.

La fel și Biserica Ortodoxă, nu forțează pe nimeni să-i accepte învățăturile, ci doar le propune și ne lansează invitația de a le urma[10].

Bunavestire în tradiția populară

În tradiția populară, ca orice praznic bisericesc important, Bunavestire are câteva semnificații aparte.

Cei din vechime i-au atribuit acestei sărbători două simboluri: cucul și peștele.

Deși ar trebui să ne gândim că peștele este unul dintre cele mai vechi simboluri creștine, de data aceasta, el are înțelesuri diferite de cele din tradiția creștină.

În ceea ce privește consumul ritual (cel rânduit de Biserică), se considera că cei care vor mânca pește în ziua Buneivestiri vor fi sănătoși ca… peștele.

Însă adepții unei nutriții corecte nu ar trebui să fie prea mulțumiți, pentru că existau și persoane care nu aveau voie să consume, în timpul acestei sărbători, pește.

Femeile însărcinate erau primele cărora le era interzis acest lucru. Motivul? Ar fi născut copii „băloși” ca peștii.

La fel, copiii care nu apucaseră să vorbească, nu trebuiau să mănânce în această zi pește, pentru că… ar fi rămas muți ca peștii.

În mod cert, în mentalitatea populară, peștele a fost pus în legătură cu acest praznic, pentru că praznicul Buneivestiri cade, de cele mai multe ori, în timpul Postului Mare.

În aceste condiții, Biserica, pentru a sublinia importanța acestui eveniment în istoria mântuirii, a rânduit ca, în această zi, să se mănânce pește.

În consecință, Biserica nu are niciun fel de legătură cu aceste concepții despre pește, care sunt izvorâte numai din imaginația populară.

De aceea, din punct de vedere teologic, oricine poate consuma pește în această zi, fără niciun fel de teamă cu privire la eventuale urmări nedorite.

Cel de-al doilea simbol popular al zilei de 25 martie era cucul. Această pasăre era pusă în legătură cu, ce altceva, decât iubirea?

Cucul este una dintre cele mai controversate păsări, iar cântecul lui a inspirat multe poveşti de dragoste.

Numai că era vorba de o iubire interzisă, cucul fiind considerat o pasăre care inspira un comportament libertin, asociat chiar cu adulterul.

De aici, vine și expresia „boala cucului” care se referea la suferințele provocate de o iubire ascunsă, care nu putea fi împărtășită în public.

În ziua Buneivestiri, pentru a avea noroc, oamenii se pregăteau să asculte cântatul cucului fiind spălați, îmbrăcați în haine curate și cu bani în buzunare.

Dacă cineva ar fi auzit acest cântec fără să fi îndeplinit condițiile de mai sus, faptul ar fi fost considerat ca un semn rău pentru tot restul anului.

La fel, băieții sau fetele, care erau la vârsta căsătoriei, întrebau cucul cu privire la momentul în care vor face acest pas important din viață.

Dacă pasărea tăcea, era un semn de bun augur, însemnând că se vor căsători în curând.

Dacă ea cânta, cei interesați se apucau să numere de câte ori se auzea cântecul, fiecare glas al cucului însemnând câte un an de așteptare. După caz,  unii erau bucuroși, alții nu[11]!

Nici de data aceasta, cugetarea teologică nu are nimic de-a face cu aceste concepții.

Iar, pentru teologi, cucul este o pasăre ca oricare altă pasăre, fără niciun fel de semnificație aparte.

Ca o concluzie, cu privire la dimensiunea folclorică a Buneivestiri, putem spune că această sărbătoare este una care ne vesteşte primăvara, anotimp în care natura începe să se trezească din amorțirea iernii.

Cucul, simbolul principal al sărbătorii în mentalitatea oamenilor de altădată, este o pasăre care ne duce cu gândul la iubire, fie ea și interzisă.

Iar acest sentiment, cel puțin în natură, devine tot mai prezent, începând cu sfârșitul lunii martie, când se inițiază majoritatea ritualurilor de împerechere la păsări.

Concluzii

Bunavestire este unul dintre răspunsurile pe care Dumnezeu le dă celor care Îl întreabă adeseori de ce nu face ceva cu privire la soarta lumii, la decadența morală, la nedreptățile din lume etc.

La urma urmei, dacă ar fi să se întâmple ceva, vrem să se întâmple acum. Timpul nostru este limitat și dorim să vedem că dreptatea divină are loc, că se concretizează.

Iar, pentru că aceste lucruri nu se întâmplă când ne așteptăm, unii încep să se îndoiască[12].

„Oare Dumnezeu nu vede? De ce nu intervine? Nu poate? Nu vrea? Oare chiar există? Pentru că, dacă ar exista cu adevărat, nu ar permite așa ceva, nu?”

Evenimentul Buneivestiri este tocmai răspunsul la aceste întrebări. El ne transmite acest mesaj: Dumnezeu știe și acționează.

Partea proastă, pentru unii, este că, raportat la Dumnezeu, noi, oamenii, avem o problemă de sincronizare.

Pur și simplu, nu vrem să înțelegem că Dumnezeu face cum știe, nu cum vrem noi!

Iar așa cum vrea El este cel mai bine pentru toți.

Cu siguranță, după căderea în păcat, a fost multă suferință în lume, multe nedreptăți, multe atrocități, dar Dumnezeu a părut mut pentru mii de ani.

Însă asta nu înseamnă că El Și-a uitat promisiunea făcută oamenilor după căderea lor în păcat.

El a făgăduit că femeia va naște un Răscumpărător care va zdrobi capul șarpelui (diavolului)[13]. Și așa s-a întâmplat!

Iar acest Izbăvitor al lumii a venit „la plinirea vremii”[14], adică atunci când Dumnezeu a crezut potrivit.

Cu alte cuvinte, Hristos a venit când erau îndeplinite toate condițiile, ca acest eveniment să aibă impactul cel mai mare!

Deci, Dumnezeu nu întârzie, ci noi ne grăbim!

După aceea, trebuie să înțelegem că Dumnezeu, când ne apreciază, ne oferă provocări pe măsura capacităților noastre. Iar Fecioara Maria este unul dintre cele mai edificatoare exemple.

Dumnezeu știa că Maica Domnului era cea mai vrednică dintre femei!

Drept urmare, i-a propus cea mai importantă misiune pe care o putea îndeplini o femeie. Aceea de a-L naște pe Mântuitorul lumii!

Dar această misiune nu i-a fost încredințată decât în clipa în care ea a acceptat-o.

Din acel moment, se poate vorbi de o cinstire deosebită pe care trebuie să i-o acordăm Sfintei Fecioare, pentru că Însuși Dumnezeu a cinstit-o într-un mod deosebit.

Acest lucru se vede foarte clar când Fecioara Maria o vizitează pe Elisabeta, care era însărcinată cu sfântul Ioan Botezătorul.

Imediat ce Maica Domnului a salutat-o pe Elisabeta, pruncul i-a tresăltat în pântece de bucurie, iar ea a avut o revelație de la Duhul Sfânt și a recunoscut-o pe Maria ca „maica Domnului meu”[15].

În concluzie, putem spune că evenimentul Buneivestiri este unul dintre momentele care au schimbat istoria lumii.

Atunci, soarta creației a depins de acceptul unei fecioare de 15-16 ani care, datorită curăției sale, era singura în măsură să-L nască pe Dumnezeu.

Acest lucru a fost posibil când mai multe condiții au fost îndeplinite:

  • un climat moral atât de decadent încât oamenii să-și dorească schimbarea modului de viață;
  • un context cultural și politic care să permită răspândirea mesajului evanghelic la cât mai mulți oameni;
  • venirea pe lume a unei persoane vrednice să-L nască pe Mântuitorul lumii.

Pentru realizarea acestui plan, Dumnezeu a lucrat nu de-a lungul zilelor sau anilor ci de-a lungul mileniilor. În tot acest timp, El nu Și-a uitat promisiunea și nu Și-a abandonat niciodată planul.

Așa că, dacă ar fi să reducem această sărbătoare la doar o singură lecție de viață, aceea este că Dumnezeu lucrează, pentru binele tuturor, dar în ritmul Lui.

Mai rămâne ca și noi să avem încredere în El și să ne ridicăm la înălțimea provocărilor pe care El ni le pune în față.

Referințe

[1] Pr. Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, pp. 189-191.

[2] Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, pr. prof. dr. Milan Șesan, pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală,  ediția a III-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, pp. 37-42.

[3] Profeția lui Isaia, capitolul 7, versetul 14: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel.” Aici, termenul Ha’almaah (Fecioara) este folosit pentru a desemna o persoană cu totul specială.  A se vedea Pr. Petre Semen și Ilie Melniciuc-Puică, Așteptând mântuirea, Trinitas, Iași, 1999.

[4] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetele 26-38.

[5] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetele 18-20: „Și a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaște aceasta? Căci eu sunt bătrân și femeia mea înaintată în zilele ei. Și îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Și am fost trimis să grăiesc către tine și să-ți binevestesc acestea. Și iată vei fi mut și nu vei putea să vorbești până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor.”

[6] Pentru cei care vor să afle mai multe detalii, se pot consulta listele strămoșilor după trup ai lui Hristos din Evanghelia după Matei, capitolul 1, versetele 1-17 și Evanghelia după Luca, capitolul 3, versetele 23-38. Ele sunt identice, numai că evanghelistul Matei prezintă ascendența trupească a lui Hristos începând cu Avraam, iar Luca face același lucru, dar în ordine inversă.

[7] Această învățătură a fost definitivată de Biserică în timpul celui de-al treilea Sinod Ecumenic de la Efes din anul 431.  A se vedea pr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. II, Editura Trinitas, Iași, 2000, pp. 107-111.

[8] Acest moment unic în istoria întregii creații este redat magistral în icoana ortodoxă a Buneivestiri. A se vedea Sorin Dumitrescu, Noi și icoana, ediția a II-a, Fundația Anastasia, București, 2018, pp. 234-235.

[9] Evanghelia după Ioan, capitolul 5, versetul 6.

[10] Hristos este foarte clar în acest sens când spune: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine.” (Apocalipsa, capitolul 3, versetul 20)

[11] Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, ediția a II-a, Editura Kolos, Iași, 2009, pp. 155-156.

[12] Christopher Hitchens, Dumnezeu nu este mare. Cum otrăvește religia totul, trad. Patricia Neculae, Editura Litera, București, 2012, pp. 22-24 sq.

[13] Facerea, capitolul 3, versetul 15: „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.”

[14] Epistola sfântului apostol Pavel către galateni, capitolul 4, versetul 4: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege”.

[15] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetele 41-45.

Intrarea Maicii Domnului în biserică. Tradiții și credințe populare.

0
Aducerea la templu a Fecioarei Maria a avut rolul de a o pregăti pentru misiunea ei pe cea care avea să schimbe soarta întregii creații.

La 21 noiembrie, Biserica Ortodoxă serbează Intrarea Maicii Domnului în biserică[1] sau Vovidenia (Ovedenia, Ovidenia). Este una dintre modalitățile prin care sfinții părinți ne transmit că, în lumea pe care Dumnezeu a gândit-o pentru noi, nu există grabă și nici lâncezeală.

Fiecare lucru se face la timpul său, în ordine desăvârșită, fără a fi lăsat nimic la întâmplare și într-un ritm care să fie de folos tuturor. Fiecare are un rost aparte, nimic nu este de prisos și, mai ales, totul are un sens.

Acest lucru îmi aduce aminte de un citat care îi aparține lui Mark Twain: „În viață, există două momente importante: cel în care te naști și cel în care afli pentru ce te-ai născut”.

Ne dăm seama de aceste realități când privim calendarul.

Aici, observăm cum trecerea timpului este dominată de repere spirituale care evoluează între cele două mari praznice Crăciunul (cu dată fixă – 25 decembrie) și Paștile (cu dată schimbătoare[2]).

Pe lângă ele, mai există 4 sărbători dedicate Maicii Domnului care marchează o evoluție tainică a ființei umane: nașterea, educația, împlinirea scopului fiecăruia și trecerea în cealaltă viață.

Astfel, existența Fecioarei Maria în această lume este rezumată, în calendarul ortodox, prin 4 sărbători care corespund celor 4 momente din viața ei:

  • La 8 septembrie, Biserica celebrează Nașterea Maicii Domnului;
  • la 21 noiembrie, Intrarea ei în biserică;
  • pe urmă, la 25 martie, se sărbătorește Buna-Vestire ca început al misiunii pe care ea a avut-o în istoria lumii și, în final,
  • la 15 august, se amintește de Adormirea Maicii Domnului, ca pildă a sfârșitului creștinesc spre care toți trebuie să tindem.

Dintre aceste sărbători, Intrarea Născătoarei de Dumnezeu în biserică ne vorbește despre modul în care evoluează planul lui Dumnezeu cu lumea, în general, și cu fiecare dintre noi, în mod special.

Intrarea Maicii Domnului în biserică

Despre evenimentul propriu-zis al intrării Maicii Domnului în biserică nu avem informații în Sfânta Scriptură. De altfel, în afară de sărbătoarea Bunei-Vestiri, menționată în Evanghelia după Luca[3], niciuna dintre sărbătorile instituite în cinstea Fecioarei Maria nu este regăsită în paginile Bibliei.

Prin urmare, informațiile pe care le avem despre această sărbătoare ne-au parvenit din Tradiția Bisericii.

Conform relatării din Sinaxar, la vârsta de 3 ani, Născătoarea de Dumnezeu a fost dusă de părinții ei la templul din Ierusalim.

Acest lucru s-a întâmplat, pentru că Ioachim și Ana, părinții Fecioarei Maria, în perioada în care se rugau ca Divinitatea să le dea un copil, au promis că, dacă vor fi binecuvântați în acest fel, vor dedica pruncul lui Dumnezeu.

Pentru alte informații, accesați Nașterea Maicii Domnului – prinosul neamului omenesc

Așadar, în urma legământului părinților săi, Fecioara Maria a fost dusă la templul din Ierusalim spre a-și dedica viața lui Dumnezeu.

Evenimentul special a constat în faptul că arhiereul Zaharia, tatăl sfântului Ioan Botezătorul, a fost cel care a întâmpinat-o și a dus-o direct în cea mai sfântă încăpere din templu – Sfânta Sfintelor.

Această încăpere era atât de specială încât numai un arhiereu, tras la sorți, intra o singură dată pe an să tămâieze[4].

La prima vedere, acest lucru nu pare deosebit, dar, dacă ne detașăm puțin și avem în vedere și contextul social și cultural în care sunt plasate aceste evenimente, situația se schimbă.

Astfel, avem de-a face cu doi părinți cu vârste destul de înaintate, de aproximativ 65-66 de ani care, în mod obișnuit, nu mai puteau avea copii. Cu toate acestea, în urma rugăciunii, Dumnezeu i-a binecuvântat cu un copil – o fetiță.

Potrivit tradiției iudaice din acea vreme, a nu avea copii era considerat un blestem divin. Însă nici a nu avea urmași de parte bărbătească, care să-ți ducă neamul mai departe, nu era privit cu ochi buni.

Deci, conform mentalității vremii, Ioachim nu era considerat foarte „norocos”.

Dar, în ochii lui Dumnezeu, lucrurile stăteau cu totul altfel. Prunca pe care Dumnezeu le-a dăruit-o acestor părinți era cu totul și cu totul specială.

Ea avea să marcheze decisiv soarta lumii, fiind prinosul pe care umanitatea l-a adus pentru mântuirea întregii creații.

Ca o prevestire a acestui fapt, arhiereul Zaharia are inspirația să o întâmpine pe Fecioara Maria și să o ducă în Sfânta Sfintelor, cea mai sacră încăpere din templu.

Deci, ditamai arhiereul, respectat de toți bărbații din țară, iese în întâmpinarea unei copile de doar 3 ani și de parte femeiască pe deasupra. Și, în plus, o duce în cea mai sacră încăpere din templu fără ca nimeni să-și explice acest lucru, cu toate riscurile aferente acestui gest.

Oare de ce?

Pentru alte informații, accesați Sinaxarul zilei de 21 noiembrie

Semnificația teologică a sărbătorii

Planul lui Dumnezeu este diferit de cel al oamenilor[5], iar viziunea Lui asupra modului de evoluție a lumii este de neînțeles pentru noi[6].

Privită din această perspectivă, intrarea Maicii Domnului în templu a avut un rol bine determinat în planul divin pentru mântuirea lumii.

Practic, prin intrarea în comunitatea celor care erau educați în spiritul Legii la templu, se asigura faptul că Fecioara Maria era ferită de ispitele și preocupările unei vieți trăite în mijlocul lumii.

În consecință, Născătoarea de Dumnezeu avea să ducă, pentru următorii 12 ani, o viață de studiu profund și de intensă rugăciune care o va pregăti pentru misiunea ce urma să-i fie încredințată – nașterea Mântuitorului lumii.

La templul din Ierusalim, Fecioara Maria a avut șansa să studieze profețiile care vesteau venirea pe lume a unei Fecioare speciale. La acel moment, nu avea cum să știe că era vorba chiar despre ea.

Și, într-adevăr, viața ei a fost atât de curată, încât Tradiția vorbește despre faptul că arhanghelul Gavriil venea să-i aducă hrană.

Așa se explică de ce, în relatarea evenimentului Bunei-Vestiri, evanghelistul Luca nu ne spune că arhanghelul Gavriil s-ar fi recomandat Sfintei Fecioare, cum o făcuse, cu 6 luni înainte, în fața lui Zaharia[7], tatăl sfântului Ioan Botezătorul.

Putem deduce din acest fapt că Maria era familiarizată cu prezența arhanghelului.

Când tragem linie, observăm că planul lui Dumnezeu a fost unul complex și greu de înțeles la prima vedere, dar foarte logic și eficient.

Așadar: pentru venirea în lume a celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Dumnezeu Fiul, Care urma să Se întrupeze pentru a mântui lumea, s-a pregătit o persoană deosebită din toate punctele de vedere, a cărei curăție nu putea fi pusă sub semnul întrebării.

Această persoană a fost Fecioara Maria.

Ea a venit în lume într-un mod extraordinar, mai presus de fire, fiind rezultat al rugăciunii intense a părinților ei, Ioachim și Ana.

Ca să nu fie niciun dubiu cu privire la intervenția divină, părinții Maicii Domnului erau foarte înaintați în vârstă și, prin urmare, fără niciun fel de șansă de a mai avea copii fără ajutorul dumnezeiesc.

În urma promisiunii lor, fiica născută prin intervenție divină, Născătoarea de Dumnezeu, a fost adusă de la o vârstă foarte fragedă la templul din Ierusalim.

Era locul cel mai potrivit din acea perioadă pentru ca o copilă în vârstă de numai 3 ani să crească într-un mediu de intensă spiritualitate și să fie educată cu privire la planul lui Dumnezeu legat de mântuirea lumii.

Acest lucru ne demonstrează că Dumnezeu nu a făcut nimic la întâmplare, de azi pe mâine, ci a pregătit opera de mântuire a lumii până în cel mai mic detaliu.

La împlinirea vârstei de 15 ani, Fecioara Maria a fost dată logodnicului său, Iosif, un bărbat înaintat în vârstă, astfel încât, din nou, să nu existe niciun dubiu cu privire la curăția ei.

Acest lucru reiese și din faptul că Iosif era străin de sarcina Sfintei Fecioare și a vrut să o părăsească discret pentru a nu o pune în pericol.

Dacă el ar fi spus că Maria are o sarcină fără ca el să o fi cunoscut din punct de vedere trupesc, ea ar fi fost în pericol să fie ucisă cu pietre pentru adulter[8].

Pentru a lămuri acest lucru, Dumnezeu a trimis un înger care l-a asigurat pe Iosif că ceea ce se zămislise în pântecele ei era de origine supranaturală și avea să fie un Om extraordinar[9].

În afară de eliminarea oricărui dubiu cu privire la pururea fecioria Maicii Domnului, Dumnezeu S-a asigurat că, în urma educației primite la templu, Sfânta Fecioară a acceptat, în deplină cunoștință de cauză, misiunea care i s-a încredințat – de a-L naște pe Domnul Iisus Hristos.

Deși evanghelistul Luca relatează pe scurt evenimentul Bunei-Vestiri, Maria știa foarte clar ce se cerea de la ea și ce implicații avea gestul acceptării sale.

Deci, Dumnezeu a pregătit din timp venirea pe lume a Născătoarei de Dumnezeu, dar, totodată, El a respectat această persoană și nu i-a forțat în niciun fel voința liberă. Dimpotrivă, totul a fost acceptat de Sfânta Fecioară în deplină cunoștință de cauză!

Din perspectivă simbolică, intrarea Maicii Domnului în cea mai sfântă încăpere din templul Legii vechi ne arată legătura Bisericii creștine cu templul iudaic care a fost o prefigurare, o prevestire a locașului de închinare creștin.

Mai mult decât atât, Născătoarea de Dumnezeu este ea însăși simbol al Bisericii creștine și, din acest motiv, ea este, la rândul ei, reprezentată pe bolta altarului bisericilor creștine, deasupra scenei cu Jertfa Euharistică din ceruri și deasupra marilor ierarhi ai Bisericii creștine.

Prin urmare, în planul lui Dumnezeu totul se leagă, iar teologia nu face decât ca, în urma descoperirii dumnezeiești, să aducă la lumină detaliile cele mai importante din planul divin cu privire la soarta lumii.

Originea sărbătorii Intrării Maicii Domnului în biserică

Din perspectivă cultică, această sărbătoare este cea mai nouă dintre cele 4 mari praznice dedicate Maicii Domnului.

Originea ei ne duce în timp, în secolul al VI-lea, pe vremea domniei marelui împărat bizantin Iustinian cel Mare (527-565).

Acesta, fiind unul dintre cei mai evlavioși împărați ai istoriei, a construit, lângă ruinele templului din Ierusalim, o biserică în cinstea Născătoarei de Dumnezeu pe care a sfințit-o la 20 noiembrie 543.

A doua zi, pe data de 21 noiembrie, potrivit tradiției, a fost serbat hramul acestei biserici care a fost dedicată intrării Sfintei Fecioare în templu.

Se poate presupune că acest moment din viața Maicii Domnului era celebrat deja în cadrul cultului Patriarhiei din Ierusalim, pentru că noua sărbătoare a fost adoptată destul de repede de Biserica Răsăriteană. Deci, cumva ea era cunoscută în regiune, numai că nu fusese oficializată.

Așa se explică de ce, la sfârșitul secolului al VII-lea, Intrarea Maicii Domnului în biserică era generalizată în Orientul creștin, iar sfântul Andrei Criteanul relatează despre ținerea cu fast a acestei sărbători, la Ierusalim, în secolul al VIII-lea.

Interesant este faptul că acest praznic a intrat în cultul creștin apusean, începând cu secolul al XI-lea, prima mențiune a sărbătorii provenind din Anglia.

După aceea, a fost adoptată treptat de celelalte țări importante din vestul Europei, astfel încât, în anul 1472, papa Sixtus al IV-lea o generalizează în Occident.

Pentru o perioadă scurtă de timp, ea va fi cumva interzisă, ca, ulterior, să fie consfințită de papa Sixtus al V-lea în anul 1585[10].

Pentru alte informații, accesați și Intrarea Maicii Domnului în Biserică.

Tradiții și credințe populare legate de Vovidenie

După cum era de așteptat, o sărbătoare atât de importantă ca cea a Intrării Maicii Domnului în biserică nu avea cum să rămână fără ecouri în mentalitatea populară.

Astfel, în legătură cu acest praznic, au apărut mai multe credințe și tradiții folclorice dintre care cele mai importante sunt în legătură cu comportamentul lupilor.

Acest lucru se datorează faptului că, începând cu a doua decadă a lunii noiembrie și până la începutul lui februarie, lupii se află în perioada de înmulțire și sunt mult mai periculoși decât de obicei[11].

Lupii au fost dintotdeauna prezenți în credințele populare ale românilor. Comportamentul lor diferit, dar, în același timp, nobil le-au conferit aura de animal totemic.

Prima dintre ele îl are în centru pe Filip cel Șchiop care, potrivit oamenilor din vechime, era un sfânt care fusese ologit de Dumnezeu, pentru că s-a abătut de la dreapta credință.

Din această cauză, această sărbătoare, în mentalitatea populară, este dedicată oamenilor care au probleme cu picioarele[12].

În calendarul ortodox, nu există sfântul Filip cel Șchiop, deci, această credință populară nu este decât… o credință populară, fără niciun fundament teologic.

Pentru alte informații, accesați Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Ce nu ai voie să faci astăzi.

O altă concepție folclorică ne vorbește despre ungerea gurii cuptorului pe care femeile de altă dată o făceau pentru a nu fi vorbite de rău și pentru a fi protejate de animalele sălbatice[13].

Nici această tradiție nu are un fundament teologic, fiind o simplă superstiție.

Nu trebuie să uităm nici convingerea pe care o aveau unii dintre strămoșii noștri că „la Vovidenie, s-ar fi vădit lumea pe care Dumnezeu ar fi blagoslovit-o la Blagoveștenie (Buna-Vestire)”.

Prin urmare, raționamentul folcloric a concluzionat că sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în biserică ar fi o sărbătoare pentru recăpătarea vederii.

Pentru atingerea acestui scop, la 21 noiembrie, se sfințea un fuior care era înmuiat în apă și, ulterior, se ștergeau cu el ochii când erau probleme cu vederea[14].

Referitor la această convingere, remarcăm că nu trebuie să fii un mare inițiat în tainele teologiei pentru a-ți da seama că o astfel de concepție nu aparține Bisericii.

În viziunea creștină, boala are o valoare spirituală profundă și, prin urmare, ea apare fie pentru îndreptarea noastră, fie pentru progresul nostru duhovnicesc[15].

Deci, pentru a căpăta vindecare, indiferent de afecțiunea trupească pe care o avem, trebuie, mai întâi, să ne purificăm sufletele și nu să facem gesturi care au la bază ritualuri magice primitive.

Nu în ultimul rând, cu prilejul Intrării Maicii Domnului în biserică se dădea de pomană „lumina de veci”. Aceasta era o lumânare masivă, de statul unui om sau lungă cât înălțimea ușii de la casă. Deci, vorbim de lucruri destul de „serioase”.

Pentru cei din Bucovina, acest gest are o întreită semnificație. În primul rând, se credea că o astfel de jertfă avea darul de a-i asigura săvârșitorului o lumină  nestinsă în lumea cealaltă.

În al doilea rând, ea era dată ca un fel de „răscumpărare” pentru cei care au adormit fără lumânare.

De asemenea, resturile de la „lumina de veci” trebuiau păstrate, întrucât, la Anul Nou, erau folosite de fetele care doreau să se căsătorească pentru a se uita în fântână cu scopul de a-și vedea ursitul[16].

Cu privire la această din urmă convingere, nu cred că are rost să dezvoltăm subiectul, însă, referitor la faptul că o lumânare, fie ea și foarte masivă, va asigura lumină nelimitată în lumea de dincolo de moarte consider că este bine să facem câteva precizări.

Mai întâi, milostenia nu are darul de a asigura „bunuri și servicii” celor care nu mai sunt printre noi.

Este absurd să credem că unui suflet nematerial care nu are nevoi trupești și locuiește în lumina dumnezeiască îi sunt necesare diverse obiecte pe care le-ar da cineva din această lume de pomană, fie chiar și o lumânare care să lumineze veșnic.

Milostenia este o manifestare a iubirii față de cei care nu mai sunt cu noi în această viață.

Sintagma „Bogdaproste”, adică „Doamne, miluiește!”, atestă faptul că cel care face dania cât și cel care o primește se roagă pentru sufletul celui în numele căruia se aduce acea ofrandă.

Este un act de jertfă izvorât din iubire dublată de rugăciune, iar Dumnezeu care este Iubirea însăși apreciază în mod special un astfel de gest.

Deci, nu obiectul în sine este valoros pentru cel în numele căruia este oferit, ci iubirea și rugăciunea celui care dă și a celui care primește are valoare în ochii lui Dumnezeu.

Pentru alte informații, accesați Rugăciunile pentru cei adormiți.

Cât despre cei morți fără lumânare trebuie să spunem că lumânarea este un simbol creștin cu reverberații profunde și nu o condiție pentru mântuire.

Prin urmare, nu numărul de lumânări pe care le are la cap în clipa morții este hotărâtor în ceea ce privește soarta cuiva după plecarea din această lume, ci starea sa spirituală din acel moment.

Ca să fie și mai clar, în afară de tâlharul de pe cruce, au existat și alți foarte mulți martiri creștini sau sfinți care au adormit spre cele veșnice în pustiu, fără lumânare și nu a fost nicio problemă.

Prin urmare, a face o milostenie pentru cei care în clipa ieșirii din această viață nu au avut la căpătâi o lumânare are aceeași semnificație a iubirii celui care face milostenia pentru cel plecat din această lume.

Deci, și cei adormiți fără lumânare se mântuiesc cu condiția să fie găsiți în ultimele clipe cu sufletele curate.

Pentru alte informații, accesați Cei adormiți fără lumânare și factura la curent.

Concluzii

Sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în biserică sau Vovidenia marchează unul dintre momentele importante din viața Sfintei Fecioare Maria.

Aducerea ei la templul din Ierusalim de către părinții Ioachim și Ana este o mărturie a faptului că Dumnezeu pregătește, în cele mai mici detalii, ducerea la îndeplinire planul Său cu privire la soarta lumii.

În al doilea rând, acest eveniment este unul dintre argumentele care pledează în favoarea pururea fecioriei Născătoarei de Dumnezeu.

Și de aici rezultă că ea a avut cel mai curat suflet din rândul neamului omenesc, condiție fundamentală ca Hristos să Se întrupeze din ea.

De asemenea, acest praznic ne arată că Dumnezeu nu a forțat-o pe Fecioara Maria să accepte să-L nască pe Mântuitorul lumii. Dimpotrivă, ea a avut posibilitatea de a cunoaște profețiile care au vestit chiar nașterea ei și, astfel, ea a știut implicațiile acestei decizii.

Deci, Dumnezeu nu impune, ci îi propune omului să participe la planul Său, iar omul, în deplină libertate, alege.

Nu în ultimul rând, acest popas duhovnicesc ne vorbește despre faptul că fiecare dintre noi are un rol bine determinat în evoluția lumii. De aceea, toți trebuie să ne cercetăm sufletele și modul de viață pentru a încerca să aflăm sensul existenței noastre.

Este una dintre cele mai importante informații pentru noi și pentru cei din jurul nostru.

Odată aflat sensul existenței noastre, cu siguranță, vom privi viața altfel și vom trăi cu gândul mai aproape de Dumnezeu.

Iar acest lucru face diferența între o viață irosită și între una cu multe împliniri.

Referințe

[1] De fapt, denumirea corectă a sărbătorii ar fi „Intrarea Maicii Domnului în templu”, din simplul motiv că, în perioada în care Fecioara Maria a fost adusă la templul din Ierusalim, nu existau bisericile ca locașuri de cult creștine. Acest lucru se va întâmpla începând cu secolul al IV-lea, odată cu domnia împăratului Constantin cel Mare (306-337).

Pentru alte informații, accesați Sfinții împărați Constantin și Elena, cei întocmai cu apostolii.

De altfel, în Tradiția Bisericii, mai precis, în Sinaxarul zilei de 21 noiembrie, se vorbește despre „intrarea în templu” a Sfintei Fecioare. Folosim însă denumirea de „intrarea în biserică”, pentru a nu crea confuzii, întrucât credincioșii, în marea lor majoritate, s-au obișnuit cu această denumire a sărbătorii.

[2] Prima duminică după lună plină care urmează echinocțiului de primăvară. A se vedea Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. 2, Editura Trinitas, Iași, 2000, p. 26

[3] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetele 26-38: „Iar, în a șasea lună, a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Și intrând îngerul la ea, a zis: «Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei». Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: «Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta»? Și îngerul i-a zis: «Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit». Și a zis Maria către înger: «Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?» Și răspunzând, îngerul i-a zis: «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Și iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă, că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință». Și a zis Maria: «Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău»! Și îngerul a plecat de la ea.”

[4] Acest lucru este menționat în mai multe texte din Biblie, atât din Vechiul cât și din Noul Testament:

Epistola către evrei a sfântului apostol Pavel, capitolul 9, versetele 3-7: „Apoi, după catapeteasma a doua, era cortul numit Sfânta Sfintelor, având altarul tămâierii de aur și chivotul Așezământului ferecat peste tot cu aur, în care era năstrapa de aur, care avea mana, era toiagul lui Aaron ce odrăslise și tablele Legii. Deasupra chivotului erau heruvimii slavei, care umbreau altarul împăcării; despre acestea nu putem acum să vorbim cu de-amănuntul. Astfel fiind întocmite aceste încăperi, preoții intrau totdeauna în cortul cel dintâi, săvârșind slujbele dumnezeiești; în cel de-al doilea însă numai arhiereul, o dată pe an, și nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuși și pentru greșelile poporului.”

Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetele 8-11: „Și pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieșit la sorți, după obiceiul preoției, să tămâieze intrând în templul Domnului.  Iar toată mulțimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară și se ruga. Și i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii.”

Ieșirea, capitolul 26, versetele 33-34: „După ce vei prinde perdeaua în copci, să aduci acolo după perdea chivotul legii și perdeaua vă va despărți astfel sfânta de sfânta sfintelor. La chivotul legii din sfânta sfintelor să pui capacul.”

Leviticul, capitolul 16, versetele 29-34: „«Aceasta să fie pentru voi lege veșnică: în luna a șaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiți și nici o muncă să nu faceți, nici băștinașul, nici străinul care s-a așezat la voi, căci în ziua aceasta vi se face curățire, ca să fiți curați de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, și curați veți fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi și să smeriți sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veșnică. De curățit însă să vă curețe preotul care este uns ca să slujească în locul tatălui său. Să se îmbrace el cu veșmintele cele de în și cu veșmintele sfinte; și va curăți sfânta sfintelor, cortul adunării, va curăți jertfelnicul și pe preoți și va curăți și toată obștea poporului. Aceasta să fie pentru voi lege veșnică: o dată în an să curățiți pe fiii lui Israel de păcatele lor». Și Aaron a făcut așa cum poruncise Domnul lui Moise.”

[5] Isaia, capitolul 55, versetele 8-9: „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Și cât de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile voastre și cugetele Mele de cugetele voastre.”

[6] Epistola către romani a sfântului apostol Pavel, capitolul 11, versetele 33-34: „O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât sunt de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?”

[7] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 19: „Și îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Și am fost trimis să grăiesc către tine și să-ți binevestesc acestea.”

[8] Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, Editura Trinitas, Iaşi, 1997, pp. 91-92. Cf. Dumitru Abrudan și Emilian Cornițescu, Arheologie biblică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 168-170.

[9] Evanghelia după Matei, capitolul 1, versetul 18-25: „Iar nașterea lui Iisus Hristos așa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Și cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin prorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu». Și deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum i-a poruncit îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa. Și fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.”

[10] Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 192.

[11] Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, ediția a II-a, Editura Kolos, Iași, 2009, p. 261.

[12] Ibidem, p. 261.

[13] Ibidem, p. 262.

[14] Ibidem, p. 262.

[15] Ioan C. Teșu, Teologia necazurilor, Editura Christiana, București, 1997, pp. 86-92.

[16] Marcel Lutic, op. cit.,  p. 262.

Imaginile au fost preluate în ordine, de pe următoarele site-uri web: doxologia.ro, wikipedia.org și Green-report.ro.

Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavriil și sfinții îngeri

0
Sfinții arhangheli Mihail şi Gavril sunt cinstiți de Biserică pentru mare lor contribuie la progresul întregii creații.

Suntem de multe ori tentaţi să uităm de ei, să îi ignorăm şi să-i folosim în vorbirea noastră de zi cu zi ca o simplă metaforă. Însă ei există şi au fost însărcinaţi de Dumnezeu să ne ocrotească şi să ne ajute! Este vorba despre sfinţii îngeri sau „netrupeştile puteri”. Pe ei, Biserica Ortodoxă nu i-a uitat şi, în fiecare an, de 8 noiembrie, îi serbăm pe reprezentanţii lor – sfinţii arhangheli Mihail şi Gavriil, cei mai cunoscuţi îngeri din istoria mântuirii lumii.

Ce sunt îngerii?

„Este frumoasă ca un înger”, „şi-a ascultat îngerul” sau „îngerul păzitor l-a ocrotit” – toate sunt exprimări care ne vorbesc despre nişte fiinţe din altă lume despre care se ştiu foarte puţine. Aşa că ce sunt, de fapt, îngerii?

Este una dintre întrebările la care nu este foarte uşor de răspuns, pentru că datele pe care le avem sunt limitate. În Biblie, ni se spun puţine lucruri despre aceste fiinţe cereşti şi nici Sfânta Tradiţie nu este foarte generoasă în această privinţă. Prin urmare, teologii au fost nevoiţi să analizeze foarte atent această chestiune.

Oricât ar părea de curios, îngerii sunt pomeniţi încă de la începutul Sfintei Scripturi. Primul verset al cărţii Facerea („La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.”), portivit teologiei creştine,  este cel care ne asigură de existenţa îngerilor. Ei alcătuiesc lumea spirituală desemnată, aici, prin cuvântul „cerul”.

Aceeaşi idee este reluată şi în primul articol din Crez care ne spune că Dumnezeu este creatorul „tuturor celor văzute şi nevăzute”. Şi aici, „cele nevăzute” se referă la sfinţii îngeri.

Deducem că îngerii sunt fiinţe raționale, spirituale (deci fără trup material), care există înaintea lumii văzute, create, ca de altfel întreaga lume, din iubirea infinită a lui Dumnezeu. În întreaga teologie creştină, îi întâlnim pe îngeri în mai multe ipostaze:

1) ducând la îndeplinire poruncile lui Dumnezeu;

2) făcând descoperiri cu privire la planul lui Dumnezeu[1];

3) slăvindu-L pe Dumnezeu;

4) ocrotindu-i şi întărindu-i pe oameni în momente de cumpănă.

Pentru mai multe informații, accesați: Înger

Pe baza acestor interacţiuni cu lumea noastră, putem desprinde şi câteva dintre calităţile lor supranaturale. Prima dintre aceste calităţi este că sunt fiinţe raţionale care au voinţă liberă, putând face, ca şi oamenii, ceea ce vor.

În al doilea rând, faptul că ei sunt fiinţe spirituale şi nu au trup material asemenea nouă. Prin urmare, ei nu au nevoie de odihnă, hrană sau apă şi, în general, nu au pofte trupeşti[2].

Şi atunci, dacă nu au trup, de ce sunt reprezentaţi în iconografie ca nişte tineri foarte frumoşi? Foarte simplu! Pentru că aşa s-au înfăţişat oamenilor[3], lucru perfect logic, dacă ne dăm seama de faptul că acest lucru a uşurat foarte mult comunicarea dintre ei şi fiinţele umane. Una este să ţi se prezinte o bilă de energie sau altă imagine şi una este să ţi se prezinte cineva asemenea ţie şi să-ţi spună că este trimisul lui Dumnezeu.

În plus, tot în icoane, îi găsim reprezentaţi pe îngeri cu aripi. Acest lucru semnifică faptul că ei se deplasează foarte rapid. Cu toate acestea, îngerii nu se află pretutindeni, adică nu pot fi în două locuri în acelaşi timp. Acesta este unul dintre atributele fundamentale ale lui Dumnezeu Care este infinit. Spre deosebire de El, îngerii sunt creaturi, fiind limitaţi.

Nu trebuie să uităm faptul că ei sunt protectorii oamenilor[4] şi chiar ai popoarelor[5].

Pentru informații suplimentare, accesați: Rolul îngerilor în iconomia dumnezeiască a mântuirii oamenilor

Este demn de menţionat și faptul că numărul lor nu este infinit, însă este foarte mare, lucru exprimat, în cartea Apocalipsei, cu sintagma „zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii”[6] sau cu „mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui”![7]

De asemenea, în Biblie, întâlnim mai multe categorii de îngeri, ceea ce a dus la concluzia că, în rândurile lor, este vorba de o ierarhie şi că fiecare grupă de îngeri are calităţi distincte.

Ierarhia îngerească

Principala scriere pe care o avem în teologia creştină cu privire la îngeri este lucrarea sfântului Dionisie Areopagitul – „Ierarhia cerească”. Datorită profunzimii ei, sfântul Maxim Mărturisitorul a simţit nevoia să facă unele precizări (scolii) care ne ajută în înţelegerea învăţăturii despre sfinţii îngeri.

Astfel, sfântul Dionisie Areopagitul ne vorbeşte despre faptul că există nouă cete îngereşti, grupate în trei triade, care progresează continuu în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în iubirea Lui.

Totul se desfăşoară într-un proces care are trei etape: desăvârşire, luminare şi curăţire. Astfel, ceata cea mai de sus din fiecare triadă este în etapa de desăvârşire, cea din mijloc în faza de iluminare, iar cea de jos în stadiul de curăţire[8].

Întrucât vorbim de comuniune şi de progres continuu, prima triadă este în ansamblul ei (toate cele trei cete) în faza de desăvârşire faţă de cea din mijloc şi, la rândul ei, cea din mijloc, este în stadiul de iluminare faţă de cea de jos.

Ceata cea mai de sus primeşte de la Dumnezeu descoperiri pe care le transmite către ceata imediat inferioară. În acest mod, ea progresează în cunoaşterea lui Dumnezeu şi le ajută şi pe celelalte cete să înainteze în această cunoaştere[9]. Şi, pentru că Dumnezeu este infinit, la fel este şi acest proces.

Prima triadă

  1. Serafimi[10] – numele înseamnă „cei care ard”. Stau în preajma tronului lui Dumnezeu și Îl laudă neîncetat. Constituie ceata cea mai înaltă a îngerilor care stau „cel mai aproape” de Dumnezeu.
  2. Heruvimi[11] – Numele înseamnă „deplinătatea înțelepciunii” și contemplă purtarea de grijă și lucrarea lui Dumnezeu în cadrul creației Sale. De aceea, sunt reprezentați cu câte 4 aripi și cu foarte mulți ochi. Unii dintre ei sunt păzitorii grădinii Edenului[12].
  3. Tronuri[13] – denumirea vine de la faptul că ei sunt cei peste care „stă” Dumnezeirea și sunt îndreptați spre cele mai înalte realități cu o intensitate necunoscută lumii noastre[14].

A doua triadă

4. Domnii[15] – arată înălţimea nerobită şi liberă de toată dorinţa după cele de jos[16];

5. Puteri[17]au rolul de a da creştinilor tăria necesară pentru a rezista la vreme de încercări şi prigoane[18];

6. Stăpânii (Virtuţi)[19] – au stăpânire peste conducătorii popoarelor şi-i feresc pe credincioşi de a cădea în abateri[20];

A treia triadă

  1. Începătorii[21] – cei care au în grijă începuturile acțiunilor bune şi conduc spre cele dumnezeieşti[22];
  2. Arhangheli[23]căpetenii de îngeri (arh + anghelos), cu rol în vestirea planului lui Dumnezeu[24] sau de a lupta împotriva demonilor[25];
  3. Îngeri[26] – „păzesc părţile pământului. Sunt înainte-stătătorii neamurilor şi ai locurilor, după cum au fost orânduiţi de Creator. Ne conduc şi ne ajută în lucrurile noastre. Negreșit, potrivit voinţei şi poruncii dumnezeieşti, ei sunt superiori nouă şi stau totdeauna împrejurul lui Dumnezeu.”[27]

Ceea ce este interesant este faptul că, de obicei, cu oamenii interacţionează îngerii din cetele cele mai de jos, Arhanghelii şi Îngerii, ei fiind cele mai apropiați de lumea materială.

Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavriil

În tradiţia Bisericii noastre, doi îngeri ocupă un loc important în evlavia credincioşilor – sfinţii arhangheli Mihail şi Gavriil. De altfel, cele mai multe nume ale românilor sunt în legătură cu numele acestor doi voievozi ai oştirilor cereşti.

Sfântul arhanghel Mihail (Mihael)

Este reprezentat în icoane ca un tânăr militar cu sabie (uneori, de foc), iar numele lui înseamnă „Cine este ca Dumnezeu”?

Sfântul arhanghel Mihail este reprezentat ca un tânăr soldat ca referire la faptul că a condus oștile cerești împotriva îngerilor răi.

În Vechiul Testament, el ne este prezentat ca îngerul protector al evreilor, iar, în Noul Testament, această idee este întărită de faptul că el s-a certat cu diavolul pentru trupul lui Moise[28].

Tot el este cel care a condus la oştile cereşti împotriva diavolului şi îngerilor răi[29].

De aceea, lui îi este atribuit de Tradiţie îndemnul pe care l-ar fi adresat celorlalţi îngeri de a nu cădea în aceeaşi ispită în care căzuseră demonii: „Să stăm bine, să stăm cu frică!”

Aceste cuvinte, pot fi auzite în cadrul Sfintei Liturghii în semn de omagiu pentru lucrarea sfântului arhanghel Mihail în lume.

Sfântul arhanghel Gavriil (Gabriel)

Şi în cazul acestui arhanghel, numele este unul foarte semnificativ: „omul lui Dumnezeu” sau „Dumnezeu S-a arătat puternic”. Este reprezentat în iconografie ca un tânăr frumos, îmbrăcat în veșminte albe cu un crin în mână.

Chiar dacă în Sfânta Scriptură nu găsim o referire expresă la faptul că el ar fi arhanghel, în Tradiţia creştină, el este considerat alături de Mihail unul dintre conducătorii oştilor cereşti.

Dacă, în cazul arhanghelului Mihail, vorbim despre o misiune, în principal de luptă, în cazul arhanghelului Gavriil, însărcinările pe care le-a primit de la Dumnezeu îl prezintă ca pe un înger al revelaţiei şi veştilor bune.

Astfel, el este cel care îi tâlcuieşte prorocului Daniel vedeniile referitoare la scurgerea timpului[30] şi la venirea lui Mesia[31].

Buna-Vestire – momentul culminant al misiunii arhanghelului Gavriil de a vesti planul lui Dumnezeu cu privire la soarta întregii creații.

După cum, în Noul Testament, tot Gavriil este cel care îi anunţă arhiereului Zaharia naşterea sfântului Ioan Botezătorul[32]. Însă cea mai mare misiune a acestui arhanghel a fost aceea de a-i vesti Fecioarei Maria naşterea Mântuitorului lumii[33].

Alţi arhangheli

În anumite surse, în afară de Mihail şi Gavril, sunt prezentaţi şi alţi arhangheli (Uriel, Rafael, Raguel, Sariel (Saraqael) şi Remiel)[34], dar aceste cărţi nu sunt considerate de Biserică canonice, adică revelate de Dumnezeu în totalitate[35]. De aceea, astfel de informaţii nu trebuie privite ca unele exacte[36].

Concluzii

După cum se poate vedea, îngerii au fost alături de noi încă înainte de crearea primilor oameni. Dintru începuturi, ei ne-au ocrotit, ne-au îndrumat şi ne-au vestit planul lui Dumnezeu privind întreaga lume, colaborând strâns cu fiecare dintre noi pentru mântuire.

Aşa se explică de ce ei se bucură de o mare cinstire în cadrul Bisericii noastre care:

  1. i-a onorat, clarificând învăţătura despre ei;
  2. le solicită ajutorul în cadrul slujbelor[37] şi în rugăciunile particulare;
  3. le-a dedicat rugăciuni speciale (ex. acatistul îngerului păzitor);
  4. a numit locaşuri de cult în cinstea lor,
  5. i-a zugrăvit în icoane și, nu în ultimul rând,
  6. a stabilit zile de sărbătoare în cinstea lor – 8 noiembrie.

Pentru informaţii suplimentare, accesaţi: Ectenia cererilor

Tot ceea ce îngerii au făcut, fac și vor face pentru noi ne spune că este important să-i cinstim şi să încercăm să ne apropiem de ei, prin curăția vieților noastre!

Rugăciunile către ei trebuie să ne intre în reflex și, de asemenea, este bine să conștientizăm faptul că, din porunca lui Dumnezeu, ei ne sunt mereu alături.

Prin urmare, în orice situație ne-am afla, este important să știm că avem un sprijin puternic, indiferent de situație [38]. Dacă știm acest lucru, orice necaz ni se va părea mai ușor. Și parcă deja este mai bine, nu-i așa?

Referinţe

[1] De altfel, numele de înger vine din limba greacă αγγελος (anghelos) care înseamnă „vestitor”. De aici, a fost preluat de limba latină – angelus.

[2] Evanghelia după Matei, capitolul 22, versetul 30: „Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.”

[3] Pr. prof. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 158.

[4] Evanghelia după Matei, capitolul 18, versetul 10: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.”

[5] Daniel, capitolul 10, versetul 13: „Şi îngerul păzitor al Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, dar iată că Mihail, cel dintâi dintre îngerii păzitori, a venit în ajutorul meu şi eu l-am lăsat acolo la îngerul păzitor al regelui Perşilor”.

Daniel, capitolul 12, versetul 1: „Şi în vremea aceea se va scula Mihail, marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului tău, şi va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum.”

[6] Apocalipsa, capitolul 5, versetul 11: „Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii.”

[7] Daniel, capitolul 7, versetul 10: „Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise.”

[8] Pr. prof. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 201.

[9] Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, trad. intr. şi note de pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, Bucureşti, 1996, pp. 19-20.

[10] Isaia, capitolul 6, versetele 1-7: „În anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau şi strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” Din pricina acestor strigăte, porţile se zguduiau din ţâţânele lor, iar templul s-a umplut de fum şi am zis: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!” Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: „Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi”.

[11] Ieşirea, capitolul 25, versetele 17-22: „Să faci şi capac la chivot, de aur curat, lung de doi coţi şi jumătate, şi lat de un cot şi jumătate. Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor. Apoi să pui acest capac deasupra la chivot, iar în chivot să pui legea ce îţi voi da. Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel.

Iezechiel, capitolul 10, versetele 1, 4, 12, 21: „Privind eu atunci, am văzut pe bolta, care era deasupra capetelor heruvimilor, ceva asemănător la înfăţişare cu un tron de rege, ca piatra de safir… Atunci s-a ridicat slava Domnului de pe heruvimi spre pragul templului şi templul s-a umplut de nori, iar curtea s-a umplut de strălucirea slavei Domnului… Tot trupul heruvimilor, spatele lor, mâinile lor şi aripile lor erau pline de ochi; asemenea şi roţile, toate cele patru roţi de jur împrejur… Fiecare avea câte patru feţe şi fiecare avea câte patru aripi, iar sub aripi aveau un fel de mâini omeneşti.”

[12] Facerea, capitolul 3, versetul 24: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii.”

[13] Epistola sfântului apostol Pavel către coloseni, capitolul 1, versetul 16: „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El.”

[14] René. Roques, Introduction în Denys L’Aréopagite, „La Hiérarchie céleste”, trad. Maurice de Gandillac, col. Sources Chrétiennes, nr. 58, Éditions du Cerf, Paris, 1958, p. LII.

[15] Epistola sfântului apostol Pavel către efeseni, capitolul 1, versetul 21: „Mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.”

[16] Dionisie Areopagitul, op. cit., p. 26.

[17] Epistola sfântului apostol Pavel către efeseni, capitolul 3, versetul 10: „Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri…”

[18] Pr. dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 432.

[19] Epistola sfântului apostol Pavel către coloseni, capitolul 1, versetul 16 şi Epistola sfântului apostol Pavel către efeseni, capitolul 1, versetul 21. (Vezi mai sus.)

[20] Pr. dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 495.

[21] Epistola sfântului apostol Pavel către efeseni, capitolul 3, versetul 10. (Vezi mai sus.)

[22] Dionisie Areopagitul, op. cit., p. 28.

[23] Epistola sobornicească a sfântului apostol Iuda, capitolul 1, versetul 9: „Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: «Să te certe pe tine Domnul!».”

Epistola întâi către tesaloniceni a sfântului apostol Pavel, capitolul 4, versetul 16: „Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi…”

[24] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 19: „Şi îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea.”

[25] Apocalipsa, capitolul 12, versetul 7: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui.”

[26] Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetul 53: „Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”

Facerea, capitolul 32, versetul 1: „După aceea Iacov s-a dus în calea sa. Şi căutând, el a văzut oştirea lui Dumnezeu tăbărâtă, căci l-au întâmpinat îngerii lui Dumnezeu.”

[27] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad., intr. şi note Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, pp. 54-55.

[28] Epistola sobornicească a sfântului apostol Iuda, capitolul 1, versetul 9. (Vezi mai sus.)

[29] Apocalipsa, capitolul 12, versetul 7. (Vezi mai sus.)

[30] Daniel, capitolul 8, versetele 16-17: „Atunci am auzit un glas de om deasupra fluviului Ulai, glas care striga şi spunea: «Gavriile, tâlcuieşte celui de acolo vedenia!» Şi el a venit unde eram eu şi, când se apropia, m-am înspăimântat şi am căzut cu faţa la pământ. Şi el mi-a grăit: «Ia aminte, fiul omului, căci vedenia este pentru a arăta sfârşitul veacurilor»!”

[31] Daniel, capitolul 9, versetele 21-27: „Şi pe când vorbeam în rugăciunea mea, iată un om, Gavriil, pe care l-am văzut în vedenia mea cea de la început, în zbor grăbit, s-a apropiat de mine pe la vremea jertfei de seară. Şi a venit şi mi-a grăit zicând: „Daniele, chiar acum am sosit ca să-ţi deschid mintea. Când tu ai început să te rogi, poruncă mi-a fost dată şi eu am venit ca să-ţi vestesc, căci tu eşti un om iubit de Dumnezeu. Ia aminte la cuvânt şi înţelege vedenia! Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor. Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la Cel-Uns – Cel-Vestit – sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni; şi din nou vor fi zidite pieţele şi zidul din afară, în vremuri de strâmtorare. Iar după cele şaizeci şi două de săptămâni, Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni şi va dărâma cetatea şi templul. Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va fi război – prăpădul cel hotărât. Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul şi în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii”.”

[32] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetele 13-20: „Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit. Şi a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei. Şi îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea. Şi iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor.”

[33] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetele 26-38: „Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?

Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.

Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.”

[34] R. J. B., Gabriel, Gavril în „Dicţionar biblic”, trad. Liviu Pup şi John Tipei, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 474.

[35] Despre arhanghelul Rafael, citim în cartea Tobit, pe care o întâlnim în Biblie, dar care nu este considerată descoperită (revelată) de Dumnezeu. Biserica însă a introdus-o în volumul care cuprinde cărţile Sfintei Scripturi, datorită faptului că ea conţine poveţe înţelepte care pot contribui la progresul moral al celor care o citesc. Tobit, capitolul 12, versetul 15: «Eu sunt Rafael, unul din cei şapte sfinţi îngeri, care ridică rugăciunile sfinţilor şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt».”

[36] Cartea lui Enoh, în care se găsesc numele acestor arhangheli, la capitolul 19, este considerată de Biserică apocrifă, adică nu a fost scrisă sub insuflarea Duhului Sfânt.

[37] Cerere din Ectenia cererilor care se cântă la majoritatea covârşitoare a slujbelor: „Înger de pace, credincios, îndreptător, păzitor sufletelor şi trupurilor noastre, de la Domnul să cerem”!

[38] Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 43: „Iar un înger din cer s-a arătat Lui și-L întărea.”

Sfântul mare mucenic Dimitrie – Izvorâtorul de Mir

0
Icoana sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, îl înfăţişează ca pe un sfânt militar înarmat cu suliţă, arma cu care a fost martirizat.

Sfântul Dimitrie este unul dintre sfinții militari ai Bisericii. Viața sa a avut două coordonate: una lumească – în care el a fost soldat și om de stat și una spirituală – în care el a fost unul dintre cei mai mari luptători împotriva ispitelor.

Personalitatea sa remarcabilă, modul în care a trăit, cuvântările sale pline de miez, minunile pe care le-a făcut, toate sunt argumente pentru sărbătorirea lui în fiecare an la 26 octombrie.

Însă, dincolo de cinstirea pe care Biserica i-o acordă, în cadrul gândirii populare, sfântul Dimitrie și sărbătoarea lui au și alte semnificații.

Și acesta este un semn al faptului că acest mare sfânt a fost o personalitate cu totul și cu totul remarcabilă a timpului său.

Viața sfântului Dimitrie

Sfântul Dimitrie s-a născut în cetatea Thessalonicului (Salonicul de astăzi) din Grecia, într-o familie creștină foarte importantă în zonă. Tatăl său, conducătorul cetății, s-a îngrijit ca, pe lângă educația obișnuită pe care o primeau copiii nobililor romani, Dimitrie să primească și o educație creștină foarte solidă.

Însă, nu după mult timp, tatăl sfântului a murit și Dimitrie este numit de Maximian Galeriu, cezarul Greciei și Macedoniei, general al oștilor Thessalonicului și proconsul de Grecia. Deși, la numirea sa, avea o vârstă foarte fragedă, în scurt timp Dimitrie a făcut o impresie foarte bună în rândul contemporanilor săi, datorită calităților extraordinare de om de stat și a culturii sale foarte vaste.

Așa se explică de ce, în repetate rânduri, Dimitrie, care vorbea despre învățătura creștină, a reușit să demonstreze superioritatea ei în fața religiilor idolatre și să determine convertirea mai multor persoane. Mai mult, el reușea să facă aceste lucruri în condițiile în care persecuțiile împotriva creștinilor erau ceva obișnuit în vremea sa.

Însă, lucrurile nu aveau să rămână pentru multă vreme așa. Cezarul Maximian, după o campanie strălucită împotriva sciților, se întorcea spre Roma prin Thessalonic. Aici, el a dat poruncă să fie aduse mai multe jertfe în cinstea zeilor despre care el credea că l-au ajutat în timpul expediției sale militare. De asemenea, el a organizat și lupte de gladiatori, ca să-și arate recunoștința.

Până aici, nimic deosebit. Însă, dușmanii lui Dimitrie din rândurile păgânilor l-au pârât lui Maximian că este creștin și că a convertit foarte mulți locuitori ai cetății. Normal, acesta l-a chemat pe Dimitrie să se apere și sfântul a mărturisit că se închină Domnului Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Dacă, până atunci, Maximian era doar supărat, de data aceasta, s-a enervat de-al binelea și a poruncit ca Dimitrie să fie aruncat într-o celulă umedă, cu aburi amețitori, care se afla sub o baie publică din apropiere. Tradiția ne spune că, în momentul în care sfântul a intrat în temniță, un scorpion era pe cale să-l înțepe, ceea ce i-ar fi provocat moartea. Însă Dimitrie a făcut asupra lui semnul crucii și scorpionul a dispărut.

Această minune nu i-a impresionat foarte tare pe soldații din garda care l-a aruncat în închisoare. Cu toate acestea, Dimitrie, care intuia că va fi condamnat la moarte, nu era supărat. El știa că se va întâlni cu Dumnezeu și aștepta cu nerăbdare sfârșitul festivităților în cinstea cezarului.

Minunile sfântului Dimitrie

După cum era obiceiul vremii, în cadrul jocurilor sângeroase organizate de romani, creștinii erau puși să lupte cu gladiatori sau cu animale și, astfel, să-și afle sfârșitul în arenă.

În acea perioadă, era un gladiator celebru pentru puterea și măiestria sa în mânuirea armelor pe nume Lie (Lyaios). Acesta era vandal de origine și, se pare, era foarte crud în luptă și-i plăcea foarte mult să ucidă. Împăratul era foarte încântat de acest luptător pe care îl proteja.

Pentru a-i demonstra cezarului Maximian că deasupra puterii lui trecătoare și mărginite există puterea veșnică și nemărginită a lui Hristos, Nestor, un tânăr creștin din oraș, s-a hotărât să lupte cu Lie și să-l învingă. De aceea, el s-a dus la închisoarea unde era ținut Dimitrie și i-a cerut ajutorul. După ce i-a dat ultimele povețe, sfântul l-a însemnat cu semnul Crucii pe frunte și în dreptul inimii și l-a încurajat să meargă la luptă.

Nestor a ajuns în arenă, exact când crainicii anunțau că Lie (Lyaios) va lupta cu oricine este dispus să-l înfrunte. Atunci, s-a prezentat în fața împăratului, s-a dezbrăcat de tunică și a strigat: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mă”!

Imediat ce s-a dat semnalul de începere a luptei, Lie s-a repezit spre fragilul Nestor, care s-a eschivat și a reușit să-i înfigă uriașului cuțitul în inimă. Lupta se încheiase, iar celor prezenți nu le venea să creadă! Protejatul împăratului, unul dintre cei mai puternici gladiatori ai timpului său, uriașul Lie zăcea fără suflare pe nisipul arenei.

Pentru că nu voia să accepte că înfrângerea lui Lie s-a datorat intervenției lui Hristos, Dumnezeul lui Dimitrie, Maximian a tras concluzia că Nestor a fost ajutat prin vrăji de către Dimitrie. Drept urmare, a poruncit ca Nestor să fie decapitat în afara orașului, iar Dimitrie să fie ucis chiar în celula unde era ținut prizonier.

Pentru alte informații, accesați Viața Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir

Astfel, în dimineața zilei de 26 octombrie 305[1], soldații care au primit acest ordin l-au ucis pe Dimitrie cu sulițele în temniță și i-au lăsat trupul neînsuflețit chiar în acel loc, pentru ca familia și prietenii să-l ridice. Unii dintre creștinii care au asistat la execuție i-au luat cu mare cinste trupul, însă Lupus, servitorul personal al sfântului Dimitrie, i-a luat tunica însângerată și inelul de conducător al cetății.

Cu ajutorul acestor rămășițe pământești, Lupus a făcut multe minuni, ceea ce a stârnit iarăși mânia lui Maximian. El urmărea ca orice amintire a lui Dimitrie să fie ștearsă din memoria locuitorilor din Thessalonic, pentru că nu dorea ca minunile sfântului să dea naștere la mai multe convertiri la creștinism. În consecință, a poruncit ca și lui Lupus să-i fie tăiat capul.

Mai târziu, trupul sfântului a fost înzestrat de Dumnezeu cu harul izvorârii de mir, ceea ce mai târziu i-a adus lui Dimitrie apelativul „Izvorâtorul de Mir”. De-a lungul timpului, oricine s-a uns cu acest mir și s-a rugat cu credință lui Dumnezeu, avându-l pe sfântul Dimitrie ca mijlocitor a dobândit vindecare.

Moaștele sale se găsesc în Salonic (fostul Thessalonic), în biserica care-i poartă numele, construită deasupra locului (băii publice) unde a fost martirizat. De altfel, Salonicul este orașul pe care, timp de aproape 1700 de ani, sfântul l-a apărat de multe ori de atacurile invadatorilor.

Pentru alte informații, accesați (La basilique) Hagios Demetrios (Thessalonique)

Controverse cu privire la identitatea sfântului Dimitrie

Există cercetători care consideră că, de fapt, sfântul Dimitrie ar fi fost diaconul episcopului de Sirmium și ar fi fost martirizat la data de 9 aprilie 304, în timpul persecuției ordonate de Maximian. El ar fi dat numele său orașului natal (Mitrovița din Serbia de astăzi). De aici, moaștele sau poate o parte din ele ar fi fost transportate la Thessalonic și depuse, în 26 octombrie 413, în catedrala anume construită pentru ele[2].

Sinaxarul grecesc, tradus și în cel românesc, care se citește la slujba sfântului din 26 octombrie, vorbește despre Dimitrie ca despre un sfânt militar[3].

Fără a intra în aceste dezbateri, ținând cont de criteriile Sfintei Tradiții enunțate de Vicențiu de Lerin (†440) încă din secolul al V-lea[4], considerăm că varianta corectă cu privire la identitatea sfântului Dimitrie sărbătorit la 26 octombrie este cea prezentată de Sinaxar.  În plus, în partea apuseană a Europei, credincioșii ortodocși îl serbează pe diaconul Dimitrie de la Sirmium la 9 aprilie.

Pentru alte informații, accesați Saints pour le 9 avril du calendrier ecclésiastique.

Credințe și tradiții populare despre sfântul Dimitrie

În vechime, ziua de 26 octombrie, sărbătoarea sfântului Dimitrie (Dumitru, avea semnificații deosebite pentru cei care se ocupau cu creșterea oilor. Acest lucru se datorează faptului că, la sfârșitul lunii octombrie, vremea începe să se schimbe destul de mult și oile erau coborâte din munte spre a fi încredințate stăpânilor de drept. Acest obicei este și acum denumit în popor „răvăşitul oilor” sau  „spartul stânilor”. Practic, acest eveniment echivala cu încheierea anului agricol și, de aceea, se considera că, începând cu ziua sfântului Dumitru (Sânmedru), „cerurile se încuiau” până la 23 aprilie, ziua sfântului Gheorghe (Sângiorz).

Sfinţii mari mucenici Gheorghe şi Dimitrie, cei care, în mentalitatea populară, guvernează trecerea anului agricol.

În continuare, sunt analizate, din punct de vedere teologic, cele mai des întâlnite credințe și tradiții populare legate de ziua de 26 octombrie.

  • În sâmbăta dinaintea sărbătorii sfântului Dumitru, se dădeau de pomană colivă cu brânză, unt și fructe. Trebuie spus că untul, brânza și fructele nu au nicio relevanță din punct de vedere teologic. Cel mai probabil această practică a apărut, pentru că acum era momentul în care ciobanii se întorceau cu oile în cadrul comunităților și urma împărțirea lor. Prin urmare, marcau evenimentul și în acest mod. De altfel, astfel de pomeni se făceau cu ocazia Moșilor de Toamnă[5] sau a Moșilor Mari, o sărbătoare dedicată celor adormiți.

Pentru alte informații, accesați Rugăciunile pentru cei adormiți

  • Focurile lui Sânmedru – se aprindeau seara dinaintea sărbătorii pe la hotarele dintre sate, în mijlocul așezărilor sau pe lângă ape și se considera că ele îi vor proteja pe oameni de rele și de boli. În mod evident, aceste focuri nu au nicio legătură cu sfântul Dumitru, ci sunt o reminiscență ale unor vechi practici prin care se invocau spiritele strămoșilor care ar fi trebuit să-i protejeze pe cei vii. Din nou, vorbim de un obicei păgân care a supraviețuit trecerii timpului, însă fără a fi preluat de Biserică.
  • Ziua Soroacelor – acum era data scadenței pentru înțelegerile încheiate la 23 aprilie, în ziua sfântului Gheorghe. Cu siguranță, o mare parte din aceste înțelegeri avea legătură cu lucrările agricole sau cu creșterea animalelor. Din păcate, cei care trebuiau să se achite de datorii, în această zi, nu prea erau de găsit, ceea ce provoca multe neînțelegeri. De aici, a apărut și zicala populară: „La Sângiorz, se încaieră câinii, iar la Sânmedru se bat stăpânii”!

 Pentru alte informații, accesați Sfântul Dumitru – Tradiții și obiceiuri. Ce nu trebuie să faci pe 26 octombrie ca să nu ai ghinion

  • Tot de Sândumitru, în multe zone ale țării, se brăcuiau (alegeau) oile[6]. Dacă lucrurile se terminau cu bine, se chefuia la cârciumă întreaga noapte. De asemenea, mai existau ciobani care doreau să mai rămână în munte cu o parte din oi (în special cele proprii) și la Sânmedru coborau în sate și jucau peste noapte la hore. Pentru că erau printre cei mai avuți oameni din comunitate, fetele de măritat erau foarte interesate să danseze cu ei și aveau grijă să se atingă de cămășile lor negre, ca a doua zi să se poată lăuda că au „jucat cu păcurarii”.
Oile sunt însemnate pentru a şti cui aparţin, iar, la momentul răvăşitului, sunt înapoiate stăpânilor lor.
  • Despre femeile care se pieptănau de Sânmedru se spunea că aveau să fie mâncate de lupi. După cum se poate deduce, o astfel de credință avea darul de a le determina pe fete și gospodine să se pregătească dinainte, pentru ca, în ziua sărbătorii sfântului Dimitrie, să se preocupe mai mult de aspectele spirituale. Din punct de vedere teologic, faptul că cineva este atent să se îngrijească nu prezintă niciun pericol. Singura condiție este ca atunci când se merge la biserică să se păstreze, totuși, o ținută adecvată. Adică, trebuie să ne îmbrăcăm ca și cum ne-am prezenta în fața unei instanțe de judecată, adică îngrijit, dar nu ostentativ.
  • O altă credință populară ne spune că, până la sărbătoarea sfântului Dumitru, se poate semăna usturoiul. Cei care îl semănau după această zi riscau să le moară pruncii. Nici această tradiție nu are la bază vreo învățătură teologică creștină și, ca atâtea altele, a fost concepută să îi determine pe oamenii de demult să grăbească anumite lucrări agricole. Prin urmare, suntem convinși că cei care nu terminau de semănat usturoiul până la Sânmedru, dacă aveau grijă cum trebuie de propriii copii, puteau fi liniștiți că urmașii lor aveau să fie în siguranță.
  • Tot în preajma acestei sărbători, se putea „afla” cum avea să fie iarna care era pe cale să înceapă. Astfel, cei care aveau oi puneau o haină în mijlocul lor. Dacă pe haină se așeza o oaie neagră, atunci se considera că iarna va fi ușoară. Însă, dacă oaia era albă, atunci iarna avea să fie grea. Sigur, nu-ți doreai să încerci această metodă, dacă aveai numai oi albe[7].

Concluzii

În ciuda controverselor pe care încă le mai suscită în rândul învățaților, sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, rămâne unul dintre cei mai cunoscuți și venerați sfinți ai Ortodoxiei.

Modul în care a înțeles să-și ducă viața, deși provenea dintr-o familie foarte bogată și ocupa funcții dintre cele mai înalte ale vremii sale, este un exemplu la care mulți dintre noi trebuie să medităm.

Până la urmă, funcțiile sunt trecătoare iar banii nu pot fi luați cu noi dincolo de pragul acestei vieți. Singure emoțiile pe care le trezim în sufletele celor de după noi sunt cele care ne spun dacă viața noastră a fost una valoroasă.

În cazul sfântului Dimitrie, este de ajuns să ne gândim la câte vieți a influențat prin exemplul, discursurile și rugăciunile sale, ca să ne dăm seama că viața lui a fost una extrem de valoroasă.

Referințe

[1] Din Viețile Sfinților (septembrie – februarie), Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2014, p. 40.

[2] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 76.

[3] Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 222.

[4] Vicențiu de Lerin a propus 3 criterii pentru stabilirea validității unei învățături despre care se crede că ar aparține Sfintei Tradiții:

  1. vechimea (Quod semper…)ceea ce a fost crezut dintotdeauna, începând cu Biserica Veche;
  2. universalitatea (quod ubique …)ceea ce a fost crezut pretutindeni, adică în toate Bisericile creștine;
  3. unanimitatea (et quod ab omnibus creditus est.)ceea ce a fost crezut de către toți, adică învățătura respectivă să fie menționată de părinții și scriitorii bisericești sau de o parte însemnată dintre ei.

A se vedea I.G. Coman. Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 164 și https://www.teologiepentruazi.ro/2009/03/30/sfantul-vincentiu-de-lerin-biserica-dreapta-credinta-si-ereticii/.

[5] Ene Braniște, op. cit., p. 274.

[6] În trecut, existau mulți proprietari care nu aveau oi foarte multe și nici nu aveau ca principală ocupație păstoritul. Prin urmare, primăvara, de obicei în jurul zilei de 23 aprilie, adică de Sângiorz (sfântul Gheorghe), acești proprietari își încredințau oile unui cioban care mergea cu ele în munte să le pască. Astfel, se forma o turmă mare de oi care aparțineau mai multor proprietari.

În urma acestei înțelegeri, ciobanului i se cuvenea o anumită plată, iar stăpânului oilor o anumită cantitate de produse obținute din laptele oilor care erau achitate pe parcursul întregii perioade în care oile se aflau în grija ciobanilor. În jurul datei de 26 octombrie, adică de Sânmedru (sfântul Dumitru), oile erau alese din cadrul turmei și înapoiate stăpânilor acestora. Cu această ocazie, se constata dacă ele s-au pierdut din cauza bolilor, a atacului animalelor sălbatice (lupi, urși) sau din neglijența ciobanului. De asemenea, se stabilea dacă oile au avut miei și ce s-a întâmplat cu ei. Normal, aceste chestiuni puteau fi prilej de bucurie sau de ceartă.

[7] Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, ediția a II-a, Editura Kolos, Iași, 2009, pp. 246-248.

Pozele au fost preluate în ordine de pe site-urile web: www.basilica.ro, www.crestinortodox.ro, www.primariaslanicmoldova.ro.

 

Sfânta cuvioasă Parascheva de la Iași

0
Sfânta cuvioasă Parascheva, ocrotitoarea Moldovei

Puțini sfinți au parte de o evlavie atât de mare ca cea pe care o manifestă creștinii români față de cuvioasa Parascheva de la Iași.

Sfintele ei moaște au ajuns în Moldova în anul 1641 și, de atunci, au influențat decisiv spiritualitatea de pe meleagurile noastre. Ea a fost considerată ocrotitoarea Moldovei, iar, în anul 1955, în urma unei decizii a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1950, cultul ei a fost generalizat la nivelul întregii țări.

Viața cuvioasei Parascheva

În general, toți sfinții, și, dintre ei, mai ales, cuvioșii duc o viață retrasă de tumultul cotidian. Ei se refugiază în locuri izolate, liniștite, unde se pot ruga și pot aprofunda învățătura despre Dumnezeu. De aceea, este foarte greu să aflăm foarte multe detalii despre viețile lor.

Cu toate acestea, pentru unii dintre ei, se fac eforturi deosebite pentru a afla cine au fost și ce au făcut în această lume. Una dintre aceste situații este și cea a cuvioasei Parascheva, despre a cărei viață, aflăm, pentru prima dată în limba română, din „Cartea românească de învățătură” a mitropolitului Varlaam al Moldovei, publicată în anul 1643.

De aici, aflăm că ea provenea dintr-o familie înstărită și s-a născut în prima jumătate a secolului al XI-lea, în localitatea Epivata (Boiados în prezent) de lângă Constantinopol (Istanbulul de astăzi), pe atunci capitala Imperiului Bizantin.

Primii pași pe calea vieții creștine îi face sub îndrumarea părinților care erau oameni foarte credincioși. Astfel, Parascheva a fost familiarizată cu postul, rugăciunea și milostenia. Faptul că atmosfera din familia ei era una dominată de o evlavie profundă este întărit și de unul dintre frații sfintei care s-a călugărit cu numele de Eftimie și a ajuns, ulterior, episcop în localitatea Madite.

Dar momentul de cotitură în viața cuvioasei Parascheva avea să se producă pe la vârsta de 10 ani, când, în timpul sfintei Liturghii, i-au rămas întipărite în minte cuvintele Mântuitorului: „Oricine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”[1]

În baza acestui îndemn, ea își va împărți de mai multe ori hainele săracilor, chiar dacă erau destul de valoroase și în ciuda mustrărilor repetate ale părinților.

După moartea părinților, împreună cu fratele său episcop, își va dona săracilor partea care i se cuvenea din moștenire și se va călugări într-o mănăstire din Constantinopol. La puțin timp, s-a retras din capitală într-un așezământ monahal din Heracleea (ținutul Pontului) închinat Maicii Domnului, iar, după 5 ani, a plecat la o mănăstire de maici din pustiul Iordanului (Țara Sfântă).

Aici, se pare că i s-a arătat un înger care a îndemnat-o să se întoarcă la Constantinopol unde a stat o perioadă la biserica Fecioarei Maria din cartierul Vlaherne. De aici, s-a întors la Epivata, locul ei de origine, însă nu a spus nimănui cine era.

De altfel, aici a fost și locul de unde a trecut la cele veșnice fără ca nimeni să știe cu adevărat care era starea ei de sfințenie.

Dar lucrurile nu aveau să rămână așa!

Slăvirea cuvioasei Parascheva

În Biblie, ni se spune de multe ori că este imposibil pentru mintea noastră să înțelegem, cu adevărat, planurile lui Dumnezeu, dacă El nu ni le descoperă[2]. Așa s-a întâmplat și cu trupul cuvioasei care, inițial, a fost înmormântat fără niciun fel de onoruri.

După o perioadă, corpul unui marinar mort a fost adus de valuri și a trebuit îngropat. Normal, la o margine de cimitir, s-a săpat groapa pentru ca acesta să fie înmormântat creștinește și, groparii, au dat peste trupul cuvioasei care era neputrezit și mirosea foarte frumos.

Cu toate acestea, alături de acest trup sfânt, ei au pus trupul în putrefacție al marinarului.

Dar, în timpul nopții, cuvioasa Parascheva li s-a arătat ca o împărăteasă pe tron, înconjurată de o mulțime de îngeri, unuia dintre gropari pe numele Gheorghe și unei femei cu numele Eftimia. Unul dintre îngeri, l-ar fi mustrat pe acel gropar pentru faptul că au nesocotit trupul cuvioasei.

Imagini din perioada hramului sfintei cuvioase Parascheva.

A doua zi, cei doi care au avut viziunea le-au spus celorlalți din cetate ce s-a întâmplat. Apoi, mai mulți creștini au dezgropat trupul cuvioasei pe care l-au așezat cu mare cinste în biserica dedicată sfinților apostoli din Epivata.

După aceea, în urma rugăciunilor pe care diverși creștini le făceau lângă racla în care se odihnea trupul sfintei, au avut loc mai multe minuni. Aceste lucruri au făcut ca faima sfintei să crească și să fie cunoscută, mai întâi în Tracia și, apoi, în întreaga Peninsulă Balcanică.

Este unul dintre argumentele care ne fac să presupunem că Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol ar fi hotărât de mai demult trecerea cuvioasei Parascheva în rândul sfinților.

Peregrinarea moaștelor cuvioasei Parascheva

În secolul al XII-lea, situația politică din zona Balcanilor începe să se precipite. Astfel, între anii 1185-1186, bulgarii și românii (valahii) de la sud de Dunăre, conduși de frații Petru și Asan, s-au răzvrătit împotriva dominației bizantine.

Ulterior, în anul 1204, armata occidentală care inițiase cea de-a patra Cruciadă și care ar fi trebuit să se oprească la Ierusalim, a cucerit Constantinopolul, capitala Bizanțului.

Prin urmare, Imperiul Bizantin a trebuit să se reorganizeze sub forma unor state de mai mici dimensiuni: unul cu capitala la Niceea și celălalt cu capitala la Tesalonic.

În aceste condiții, împăratul bizantin Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254) pentru a consfinți buna înțelegere pe care o avea cu împăratul Ioan Asan al II-lea de la Tîrnovo, a acceptat ca moaștele cuvioasei Parascheva să fie strămutate de la Epivata în capitala Imperiului Vlaho-Bulgar. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1235.

Dar, situația nu avea să rămână pentru mult timp așa. Între anii 1393-1396, turcii au cucerit statul înființat de bulgari și valahi. Pentru a le proteja, moaștele cuvioasei a fost mutate la Belgrad.

Însă, în anul 1521, regatul sârb avea să fie cucerit tot de turci și transformat în pașalâc. Prin urmare, moaștele au fost capturate de otomani și vândute ulterior de către sultan patriarhului ecumenic Ieremia I, care le ceruse pentru Biserică.

După încă 120 de ani și după mai multe strămutări la bisericile din Constantinopol (Sfânta Maria Pamakaristos, Vlahserai (1586), Sfântul Dumitru (1597) și Sfântul Gheorghe din Fanar (1601)), trupul cuvioasei Parascheva avea să poposească, până astăzi, pe pământ românesc.

Trupul cuvioasei Parascheva ajunge în Moldova

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, voievodul Moldovei, domnitorul Vasile Lupu, a achitat în semn de evlavie datoriile Patriarhiei Ecumenice.

Ca să ne dăm seama de importanța acestui gest, trebuie spus că, în 1453, Constantinopolul fusese cucerit de turci, iar pentru Patriarhia Ecumenică a urmat o perioadă foarte dificilă, în care patriarhul a fost, practic, ultima redută spirituală în fața tăvălugului mahomedan.

În acest context, putem înțelege de ce patriarhul ecumenic Partenie I cel Bătrân (1639-1644) împreună cu membrii Sinodului Patriarhal au hotărât să-i ofere voievodului Vasile Lupu, în semn de recunoștință, moaștele cuvioasei Parascheva.

Astfel, racla cu moaștele cuvioasei a fost transportată pe Marea Neagră și a ajuns în portul Galați fiind însoțită de trei mitropoliți greci. După aceea, cu mare alai, a fost adusă până la Iași, unde a fost întâmpinată de domnitorul Vasile Lupu, mitropolitul Varlaam al Moldovei, episcopii de Roman și Huși, de numeroși membri ai clerului și de mulți credincioși.

În aceste condiții, la data de 13 iunie 1641, trupul nestricăcios al cuvioasei Parascheva a fost așezat în frumoasa biserică a Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași, ctitoria domnitorului Vasile Lupu. Aici, el va rămâne până în anul 1884, când a fost mutat în paraclisul mănăstirii pentru efectuarea unor lucrări de restaurare.

Biserica Mănăstirii Trei Ierarhi, ctitorită de domnitorul Vasile Lupu. În acest locaş, au fost depuse pentru prima dată pe pământ românesc moaştele cuvioasei Parascheva.

În noaptea dinspre 26 spre 27 decembrie 1888, o lumânare aprinsă uitată după slujba Vecerniei, a provocat un incendiu care s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla de lemn cu moaștele, prefăcându-l în scrum, însă fără a arde trupul cuvioasei.

Această minune a fost constatată de prefectul Leon Negruzzi și procurorul-general de atunci care au consemnat, în procese-verbale, cele întâmplate.

După acest miracol, din încredințarea marelui mitropolit Iosif Naniescu al Moldovei, moaștele au fost mutate în catedrala mitropolitană de la Iași, unde se găsesc și în prezent.

Ca semn de recunoaștere a importanței pe care a avut-o sfânta Parascheva în evoluția spirituală a românilor de-a lungul timpului, în cadrul ședinței Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 februarie 1950, s-a hotărât generalizarea cultului cuvioasei la nivelul întregii Patriarhii.

Această decizie a fost pusă în practică la 14 octombrie 1955, în cadrul unor festivități deosebite la care au participat pe lângă clerul și credincioșii români și reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe din Bulgaria și Rusia.

Pentru alte informații, click aici.

Schimbarea veșmintelor și podoabele cuvioasei Parascheva

Cei care s-au închinat în repetate rânduri lângă moaștele cuvioasei Parascheva au putut observa că sfânta are la anumite perioade veșmintele schimbate.

Pentru a lămuri câteva chestiuni de principiu, trebuie să înțelegem că sfânta cuvioasă Parascheva nu are nevoie de veșminte, dar schimbarea lor dovedește evlavia și dragostea noastră pentru ea.

Sfânta cuvioasă Parascheva cu veşmântul alb, specific pentru perioada sărbătorilor pascale.

Schimbarea acestor haine se petrece de 6 ori pe ani, după o ceremonie foarte strictă la care participă doar anumiți slujitori ai catedralei mitropolitane din Iași. Acest ritual are loc după ora 22.00, adică după terminarea programului liturgic, iar, pe parcursul desfășurării lui, catedrala este închisă pentru public.

Cele 6 momente în care se schimbă veșmintele sunt:

  1. cu o seară înainte de pelerinajul „Calea Sfinților” care are loc în seara zile de 12 octombrie;
  2. după ziua hramului din 14 octombrie (acum sunt schimbate pentru că se murdăresc în zilele anterioare);
  3. de Crăciun;
  4. la începutul Postului Mare (de data aceasta, veșmintele sunt de o culoare mai închisă pentru a ne aminti de înfrânarea din timpul postului);
  5. în ajunul Paștilor (în această perioadă, veșmintele sunt, de obicei, albe pentru a exprima Lumina Învierii);
  6. după Rusalii (acest set de veșminte va rămâne până la 12 octombrie).

Moaștele cuvioasei sunt înfășurate în trei rânduri de materiale speciale, fiecare purtând câte un sigiliu. Astfel, primul sigiliu a fost pus, conform tradiției, în momentul aducerii moaștelor de la Constantinopol. Deci, el datează, cel mai probabil, din anul 1641.

Al doilea rând de veșminte, poartă un sigiliu din secolul al XIX-lea, probabil cu ocazia mutării sfintei în catedrala mitropolitană.

În sfârșit, al treilea rând de veșminte cu sigiliul aferent, datează din anul 2010.

Un amănunt important este faptul că veșmintele care sunt înlocuite sunt încredințate unor mănăstiri sau unor parohii ca mângâiere sau, dacă este vorba de biserici din afara țării, pentru a păstra vie credința ortodoxă.

Un ultim detaliu legat de aceste veșminte este faptul că ele sunt croite din catifea brodată sau dintr-un material special și au forma unei cruci. Dimensiunea brațului vertical al crucii este de 2,5 m, iar a celui orizontal de 1,5 m. În mijloc, este cusută fie Sfânta Cruce, fie monograma numelui Hristos (XP).

De asemenea, doar anumite ateliere de profil de la câteva mănăstiri din țară au privilegiul de a confecționa veșminte pentru cuvioasa Parascheva: Mănăstirea Galata și Mănăstirea „Sfântul Atanasie” din Iași, Mănăstirea Văratec din județul Neamț și Mănăstirile Țigănești și Pasărea din Arhiepiscopia Bucureștilor[3].

Pentru alte informații, click aici.

Concluzii

Sfânta cuvioasă Parascheva este una dintre cele mai concludente dovezi pentru faptul că Dumnezeu lucrează permanent în lume.

Născută în urmă cu aproximativ 1000 de ani, Parascheva a găsit puterea să se desprindă din confortul unei vieți îmbelșugate pe care i-ar fi putut-o oferi averea părinților și să se dedice unei vieți pline de zbucium și nevoințe duhovnicești.

Acesta este o mentalitate pe care foarte puțini dintre cei de astăzi am fi dispuși să o îmbrățișăm. Ea presupune un efort continuu pentru realizarea progresului duhovnicesc și acest lucru nu a fost făcut pentru a dobândi faimă sau alte avantaje materiale, ci doar din dragoste pentru Hristos.

Impresionanta catedrală mitropolitană din Iaşi – edificiul care găzduieşte, în prezent, racla cu moaştele cuvioasei Parascheva.

Minunile cu care a fost învrednicită vorbesc de la sine despre prețuirea pe care Dumnezeu i-a dat-o, iar evlavia credincioșilor vine să întărească această cinste.

Rugăciunile pe care, de-a lungul veacurilor, creștinii le-au îndreptat către Dumnezeu de lângă racla unde se află sfintele ei moaște, rareori au rămas fără răspuns.

Ea a fost, este și va fi o ocrotitoare nu numai a Moldovei, dar și a tuturor celor care, cu credință, o aleg mijlocitoare către Dumnezeu.

De aceea, atât în vreme de necazuri, cât și în vreme de binecuvântare, este bine să-i mulțumim pentru mijlocirile ei și să ne rugăm să ne ajute mai departe.

Referințe

[1] Evanghelia după Marcu, capitolul 8, versetul 34.

[2] Isaia, capitolul 55, versetele 8-9: „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Și cât de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile voastre și cugetele Mele de cugetele voastre”.

[3] Pr. prof. dr. Ion Vicovan, pr. Cătălin Adumitroaie, Cuvioasa Parascheva, sfânta populară a Ortodoxiei în istoria și evlavia poporului român, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 240-248.

Fotografiile au fost preluate în ordine de pe site-urile web: Doxologia.ro, RadioIasi.ro, Wikipedia.org, Youtube.com, Faptelecredintei.ro.

Înălțarea Sfintei Cruci – istorie și semnificații

0
Înălțarea Sfintei Cruci este unul dintre praznicile care se țin prin post și rugăciune în amintirea Patimilor Mântuitorului.

Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci este cel mai important praznic al credincioșilor ortodocși dedicat sfintei Cruci și ea conține, în mod sintetic, semnificațiile creștine și o parte importantă din istoria Crucii ca simbol al mântuirii noastre aduse de Domnul Iisus Hristos.

Sfânta Cruce are o istorie îndelungată și zbuciumată. Ea a reprezentat, pe rând, bunăstarea, uniunea dintre bărbat și femeie, degradarea socială ca, până la urmă, să ajungă unul dintre cele mai sfinte simboluri.

Din perspectivă creștină, realitățile pe care le exprimă Crucea nu pot fi înțelese pe deplin dacă nu sunt trăite, iar cel mai la îndemână punct de plecare este chiar sărbătoarea din 14 septembrie dedicată momentelor înălțării Sfintei Cruci.

Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci pe care Biserica îl serbează în fiecare an la 14 septembrie este una dintre formele de manifestare ale cinstirii pe care creștinii o acordă acestui simbol sfânt.

Întrucât Crucea ne aduce aminte de Patimile Mântuitorului, această sărbătoare este o zi de post și de rugăciune în care toți trebuie să ne gândim, în primul rând, la importanța Jertfei lui Hristos pentru noi și nu la respectarea unor tradiții care nu aparțin Bisericii, cum ar fi interzicerea consumului de fructe care „au semnul crucii”.

Pentru alte informații, accesați:  Interzis la fructe în formă de cruce?

Pentru a înțelege mai multe în legătură cu întemeierea acestei sărbători trebuie să ne întoarcem în timp, la începutul secolului al IV-lea, când sfânta împărăteasă Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a găsit Crucea pe care, cu aproape 300 de ani înainte, fusese răstignit Mântuitorul.

După relatările pelerinei Egeria, se pare că acest lucru s-ar fi întâmplat în ziua de 13 septembrie a anului 326.

Este vorba de un eveniment care a avut loc după aproape 3 secole de persecuții împotriva creștinilor și, implicit, a sfintei Cruci.

În Tradiția Bisericii, este consemnat faptul că împărăteasa Elena a ajuns la Ierusalim și i-a cerut patriarhului de atunci, Macarie, să o conducă la locul Răstignirii Domnului Iisus.

Acolo, după ce s-au făcut săpături, au fost găsite trei cruci. Normal, s-a pus întrebarea care dintre ele era a Mântuitorului?

Răspunsul a venit după ce crucile au fost atinse succesiv de o tânără care murise și care era dusă spre locul de îngropare.

Când trupul neînsuflețit a fost atins de Sfânta Cruce, tânăra a înviat și, atunci, toți au știut că aceea era Crucea prin care venise răscumpărarea lumii.

În marea lor evlavie, împăratul Constantin și mama sa Elena au început construirea a 2  biserici – a Sfântului Mormânt și a Sfintei Cruci.

În anul 335, în ziua de 13 septembrie, care coincidea cu ziua în care a fost aflată Sfânta Cruce, a fost sfințită biserica dedicată ei.

Apoi, a doua zi, pe 14 septembrie 335, patriarhul Macarie a înălțat Sfânta Cruce spre a fi văzută de tot poporul care era adunat la Ierusalim în acele zile.

Cu timpul, accentul nu va mai fi pus pe sărbătoarea de 13 septembrie, ci pe ziua de 14.

În amintirea procesiunii care se făcea în vechime cu prilejul acestei sărbători, ne-a rămas ritualul scoaterii solemne a sfintei Cruci, din slujba Înălțării Sfintei Cruci.

În biserica sfințită în anul 335, avea să fie depusă, într-o raclă specială, cea mai mare parte din lemnul Sfintei Cruci. Restul avea să fie împărțit în mai multe locuri din Imperiul lui Constantin cel Mare.

Astfel, o parte din Sfânta Cruce va fi dăruită de împărăteasa Elena unei biserici pe care o va ctitori la Roma și o parte va ajunge la Constantinopol.

După aceea, în anul 614, împăratul Chosroe al perșilor va prăda Ierusalimul și va răpi racla cu cea mai mare parte din lemnul Sfintei Cruci.

Acest odor va fi recuperat după un război foarte greu și costisitor câștigat de împăratul creștin Heraclie (610-641).

Acesta va aduce Sfânta Cruce la Ierusalim în anul 629, iar în anul 630, pe data de 14 septembrie, Sfânta Cruce va fi din nou înălțată în văzul tuturor de către Zaharia, patriarhul de atunci al Ierusalimului.

Pentru motive de siguranță, în anul 634, s-a hotărât ca Sfânta Cruce să fie  adusă cu mare fast și depusă în biserica Sfânta Sofia din Constantinopol.

Din acel moment, soarta Sfintei Cruci a Mântuitorului avea să fie legată de cea a capitalei bizantine.

După o istorie foarte zbuciumată, astăzi, unele dintre cele mai mari bucăți din lemnul Sfintei Cruci se găsesc în bazilica Sfintei Cruci din Roma, în catedrala Notre-Dame din Paris și la unele mănăstiri din sfântul Munte Athos (cea mai mare dintre acestea aflându-se la Mănăstirea Xiropotamou)[1].

Sfânta Cruce – semn sau simbol?

Sânta Cruce este unul dintre simbolurile cele mai bogate în semnificații, nu doar din creștinism, ci din întreaga istorie a religiilor.

Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care, de-a lungul timpului, au existat atâtea controverse pe această temă.

Una dintre dispute este legată de întrebarea dacă sfânta Cruce este un semn sau un simbol.

Ca să nu complicăm lucrurile, vom spune că semnul face conexiunea dintre realități care aparțin aceluiași plan de existență, în timp ce simbolul face legătura dintre realități din planuri diferite de existență[2].

Spre exemplu, semnul „+” (plus) este folosit în matematică pentru a face legătura  între obiecte, fenomene sau persoane din planul nostru de existență. De aceea, îl vom putea folosi în felul următor: 1 mașină „+” 2 mașini = 3 mașini.

Spre deosebire de „+”, simbolul „†”, pentru creștini, face legătura între semnul văzut și patimile Domnului Hristos prin care ne-a venit mântuirea. Astfel, în mintea noastră, îi atribuim semnului văzut o altă semnificație nevăzută, care face parte din alt plan de existență, cel duhovnicesc.

Prin urmare, crucea poate fi un semn, în cazul nostru, „plusul” din matematică, dar, în același timp, Crucea poate fi și simbol, exprimând una dintre cele mai realități spirituale – mântuirea.

 Simbolismul sfintei Cruci în religiile lumii

După cum spuneam, Crucea nu este doar un simbol creștin, ci ea are o vechime și o răspândire foarte mari.

Swastika
La origine, svastica este o formă a semnului crucii, deși, în istorie, a rămas, mai degrabă, ca un simbol al dictaturii naziste.

Astfel, în hinduism,  întâlnim o formă destul de controversată a crucii – svastica. Ea nu are nimic de-a face cu semnificațiile pe care i le-a atribuit, în secolul XX, regimul nazist. Dimpotrivă era un simbol asociat bunăstării.

 

Pentru mai multe informații, accesați: Svastică

La fel, în religia Egiptului Antic, întâlnim celebra „cruce egipteană” (ankh), pe care o vedem, de obicei, reprezentată în mâna diverșilor zei. Aceasta era, în prima fază, un simbol al unirii dintre Isis (principiul feminin) și Osiris (principiul masculin)[3], ca, ulterior, să semnifice viața eternă și să fie considerată și cheia care descuie porțile morții.

Pentru mai multe informații, accesați: Ankh

Ankh-ul sau „crucea egipteană” era un simbol al vieții veșnice.

De asemenea, în cadrul religiei celților, crucea era reprezentată ca o combinație dintre două linii, verticală și orizontală, suprapuse, având ca fundal un cerc. Și de data aceasta, se poate vorbi despre unirea dintre masculin și feminin[4] sau dintre cer și pământ.

Crucea celtică era întâlnită, în special, în zona Irlandei de astăzi.

În schimb, pentru vechii romani, crucea nu avea semnificații atât de profunde, ea fiind considerată unul dintre cele mai degradante instrumente de tortură și era rezervată pentru răufăcătorii de cea mai joasă speță.

Tot la romani, întâlnim și mai multe forme ale crucii folosite în scop de tortură:

1) crux simplex – „|” (sub forma unui simplu stâlp pe care era pironit sau de care era legat cel condamnat);

2) crux decusata – „X” – pe o astfel de cruce a fost răstignit sfântul apostol Andrei și, din acest motiv, acest semn îi poartă numele;

3) crux comissa – „T”;

4) crux imissa – „” – celebra cruce latină, cu brațele inegale, pe care a fost răstignit Însuși Domnul Iisus Hristos[5].

Prefigurări ale sfintei Cruci în Vechiul Testament

În iudaism, crucea a fost, în general, un semn al infamiei.

Ea este regăsită tot în cadrul administrării pedepselor sub forma unui stâlp al infamiei, a unui copac[6] sau „lemn” pe care erau pironiți cei care călcau în modul cel mai grav Legea.

Cu toate acestea, au existat situații din care a reieșit foarte clar importanța acestui simbol pentru mântuirea lumii și, implicit, pentru Israel.

Una dintre acestea, ne prezintă toiagul lui Aaron care a înmugurit și a produs  fructe în chip minunat[7], așa cum și Crucea urma să dea viață acolo unde, până atunci, domnise moartea.

A doua situație memorabilă este cea în care, din cauza revoltei fiilor lui Israel împotriva lui Moise și a scoaterii din Egipt, Dumnezeu le-a trimis șerpi veninoși ca să-i pedepsească.

După ce mai mulți oameni au murit, evreii au venit la Moise, au cerut iertare și l-au rugat să-i izbăvească.

În urma rugăciunilor lui Moise, Dumnezeu i-a poruncit alesului Său să facă un șarpe de aramă și să-l pună pe un stâlp, ca toți cei mușcați de șerpi să se uite la el și să trăiască[8].

Faptul că stâlpul pe care a fost pironit șarpele din Vechiul Testament este o prefigurare a sfintei Cruci, ni-l spune chiar Mântuitorul în celebra convorbire cu fariseul Nicodim: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”[9].

Tot ca un simbol al izbăvirii este întâlnită crucea și în viziunea profetului Iezechiel cu privire la pedepsirea celor care susțineau că Dumnezeu părăsise Ierusalimul și Regatul lui Iuda.

Acolo, cei însemnați cu semnul tau (o literă din alfabetul ebraic asemănătoare cu o cruce)[10] aveau să fie izbăviți de „pedepsitorii cetății” care trebuiau să-i omoare pe cei necredincioși.

Crucea – simbolul reprezentativ al creștinilor

După cum se poate vedea, în unele dintre religiile lumii (hinduism, religia vechilor egipteni, religia celților), crucea era un simbol asociat, de obicei, cu viața, în timp ce, în altele (iudaism și mitologia romană), crucea era un simplu obiect folosit la administrarea pedepselor.

Spre deosebire de aceste credințe, creștinismul va transforma crucea în unul dintre simbolurile fundamentale ale credinței revelate de Domnul Hristos.

Pentru creștini, Crucea a depășit stadiul de instrument de tortură, fiind sfințită prin Sângele pe care Mântuitorul lumii l-a vărsat pe ea[11].

Așa se explică de ce, din cele mai vechi timpuri, credincioșii au venerat Crucea ca simbol al mântuirii noastre: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”[12].

Prin urmare, creștinii au folosit-o pentru a-și marca monumentele, a-și însemna casele, a atrage binecuvântarea divină și a obține protecția lui Dumnezeu.

În acest context, Crucea este venerată de primele comunități creștine din Palestina, apoi este regăsită în jurul anul 79 în orașul Herculaneum sau, în anul 134, pe un altar din Palmira.

Iar, între timp, apologeții creștini din secolele II-III explicau celor care îi defăimau pe creștini care este adevărata valoare a Crucii și importanța ei pentru mântuirea lumii.

Trebuie să reținem că toate aceste lucruri aveau loc în perioada secolelor I-III, adică atunci când creștinismul era o religie persecutată și mulți creștini sufereau martirajul.

Totul avea să se schimbe radical în secolul al IV-lea, datorită a două evenimente de o importanță crucială.

Primul dintre ele a constat în arătarea pe cer a semnului sfintei Cruci către împăratul Constantin cel Mare. În urma unui vis în care i S-a arătat Mântuitorul, Constantin  a folosit acest simbol pe armele sale și a câștigat bătălia de la Pons Milvius împotriva uzurpatorului Maxențiu.

Cel de-al doilea eveniment este găsirea Sfintei Cruci de către împărăteasa Elena în locul unde Hristos fusese răstignit[13].

Pentru alte informații, accesați: Sfinții împărați Constantin și Elena, cei întocmai cu apostolii

Practic, acum nu mai era vorba doar de credință, ci de certitudine, pentru că Sfânta Cruce și-a dovedit autenticitatea prin minunea care s-a întâmplat când a fost atinsă de un trup fără viață.

În plus, Hristos a spus că sfânta Cruce este semnul Său și că a doua Sa venire va fi precedată de arătarea pe cer a Crucii[14].

Cinstirea sfintei Cruci de către creștini

În teologia creștină ortodoxă, Crucea este cinstită în relație cu Mântuitorul Hristos Care a fost răstignit pe ea și a sfințit-o prin Jertfa Sa.

Prin urmare, creștinii nu se închină obiectului în sine sau materialului din care este făcută Crucea. De fapt, prin venerarea ei, noi Îl slăvim pe Fiul lui Dumnezeu care a suferit pentru răscumpărarea întregii creații.

În acest sens, zilele de miercuri și de vineri din fiecare săptămână au fost dedicate sfintei Cruci, ca perioade de post spre aducerea aminte a Patimilor mântuitoare ale Domnului Iisus Hristos.

În afară de acest fapt, în cultul creștin ortodox, sunt întâlnite rugăciuni (Acatistul) și imnuri dedicate sfintei Cruci care ne aduc aminte de Jertfa mântuitoare și de faptul că și noi, trebuie să ne ridicăm prin sacrificiu personal la starea în care suntem vrednici să intrăm în comuniune cu Dumnezeu.

De asemenea, credincioșii cinstesc sfânta Cruce și prin punerea în ei în locuri de o importanță deosebită (biserici, case, locuri unde au avut loc evenimente semnificative din trecut etc.), prin purtarea la gât sau la mână și prin instituirea de sărbători.

Cele mai importante dintre acestea sunt Înălțarea Sfintei Cruci, celebrată în fiecare an la 14 septembrie și a treia duminică din Postul Mare care este dedicată sfintei Cruci.

Concluzii

Înălțarea Sfintei Cruci este una dintre mari sărbători ale creștinilor, fiind ținută cu post și rugăciune, pentru că ne aduce aminte de Patimile Mântuitorului.

Înainte de toate, acest praznic este una dintre formele de cinstire pe care Biserica le-a instituit drept mărturie a importanței și a faptului că sfânta Cruce a fost prezentă în viața creștinilor din cele mai vechi timpuri.

De aceea, trebuie să fim atenți atunci când ne însemnăm cu semnul Crucii. Acest gest nu trebuie făcut la repezeală și, mai ales, trebuie făcut corect.

În plus, sfânta Cruce nu trebuie dusă în ridicol prin plasarea ei în locuri care nu au legătură cu viața sau învățătura creștină sau prin folosirea ei excesivă (ex. multele cruciulițe din unele mașini) ori fără a lua în considerare semnificațiile ei (ex. pe diverse articole de îmbrăcăminte, doar ca accesoriu estetic).

Ea este una dintre armele noastre principale împotriva demonilor, cu ea ne însemnăm când vrem să Îl simțim pe Dumnezeu aproape și-L chemăm în inimile noastre, ea este semnul  care ne călăuzește încă de la începutul vieții creștine și tot ea este cea care veghează somnul creștinilor care au adormit cu speranța învierii și a vieții veșnice.

În sfârșit, Crucea este semnul identității noastre spirituale și al sfințirii prin care preotul consacră oameni și obiecte sau le pune sub protecția lui Dumnezeu.

Însă trebuie să înțelegem că sfânta Cruce nu este un obiect magic.

Prin urmare, pentru a putea fi protejați, nu este de ajuns să ne însemnăm cu ea sau să o purtăm asupra noastră, ci trebuie să și credem în puterea lui Dumnezeu.

Mai mult, ea trebuie să ne inspire și să ne motiveze să ne ducem fiecare „crucea”, știind că Dumnezeu niciodată nu ne lasă să ne confruntăm cu ispite care depășesc puterile noastre[15].

Numai așa, Crucea va deveni, dintr-un simplu semn, un simbol dătător de viață veșnică.

Referințe

[1] Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, pp. 209-216.

[2] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, trad. Mariana Noica, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 411-412.

[3] Clare Gibson, Semne și simboluri, trad. Ondine Fodor, Editura Aquila ’93, Oradea, 1998, p. 29.

[4] Ibidem, p. 39.

[5] Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 108.

[6] Deuteronom, capitolul 21, versetul 23.

[7] Numerii, capitolul 17, versetele 1-11.

[8] Numerii, capitolul 21, versetele 4-9.

[9] Evanghelia supă Ioan, capitolul 3, versetele 14-15.

[10] Iezechiel, capitolul 9, versetele 4-6: „Și i-a zis Domnul: «Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii (litera «tau» care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui». Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: «Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeți de nici un om, care are pe frunte semnul «+»! Și să începeți cu locul Meu cel sfânt!» Și au început ei cu bătrânii, care erau înaintea templului”.

[11] Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 114.

[12] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 1, versetul 18.

[13] Ene Braniște, op. cit., pp. 210-211.

[14] Evanghelia după Matei, capitolul 24, versetul 30.

[15] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 10, versetul 13: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.

Pozele au fost preluate în ordine din: 

https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/inaltarea-sfintei-cruci/predica-inaltarea-sfintei-cruci-149924.html;

https://en.wikipedia.org/wiki/File:Swastika_nazi.svg;

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ankh.svg;

https://ro.pinterest.com/pin/427982770809252021/?lp=true.

 

Nașterea Maicii Domnului – prinosul neamului omenesc

0
Nasterea Maicii Domnului
Credinţa puternică, rugăciunea stăruitoare şi viaţa curată ale lui Ioachim şi Ana au fost răsplătite de Dumnezeu cu naşterea Maicii Domnului. În acel moment, s-au împlinit profeţii rostite cu mii de ani înainte, iar omenirea putea privi înainte cu speranţă.

Naşterea Maicii Domnului este primul mare praznic din curgerea anului bisericesc şi un prilej de a medita la importanţa pe care Născătoarea de Dumnezeu a avut-o pentru mântuirea lumii.

Despre Fecioara Maria s-au spus și se vor spune, probabil, foarte multe. Unii autori vor fi foarte vehemenți, alții mai puțin radicali, dar, dincolo de polemicile teologilor sau oamenilor obișnuiți, răzbate un adevăr de necontestat: Maica Domnului a fost o persoană cu totul și cu totul specială în istoria lumii.

Ei i-au fost dedicate imnuri, către ea se înalță rugăciuni, este considerată un model de viață spirituală și îi sunt atribuite fapte miraculoase.

Iar, mai presus de toate acestea, ea a fost cea care L-a născut pe Mântuitorul lumii, pe Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat.

Pentru aceste calități extraordinare, Biserica i-a acordat, încă din zorii creștinismului, o cinstire cu totul deosebită și i-a dedicat mai multe sărbători. Una dintre cele mai importante este cea din ziua de 8 septembrie, când creștinii celebrează Nașterea Maicii Domnului.

Profeții despre nașterea Maicii Domnului

De cele mai multe ori, se uită că nașterea Fecioarei Maria a fost promisă de Dumnezeu încă de la facerea lumii, la scurt timp după căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva.

Cuvintele: „Dușmănie voi pune între tine (șarpe – n. n.) şi între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.”[1] se referă tocmai la faptul că un Copil al femeii îl va pedepsi pe diavol.

Apoi, profetul Isaia ne vorbește despre o Fecioară cu totul și cu totul specială, care „va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel”[2].

Tabloul calităților extraordinare ale Fecioarei care Îl va naște pe Mântuitorul lumii este completat de profetul Iezechiel care vorbește despre pururea-fecioria Maicii Domnului: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și niciun om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea, va fi închisă”[3].

Ca să ne facem o idee despre cum lucrează Dumnezeu, trebuie să spunem că Isaia a trăit în secolele VII-VI înainte de Hristos, iar Iezechiel în secolele VI-V înaintea venirii Mântuitorului.

Deci, întreaga lume aștepta cu speranță naşterea Maicii Domnului, singura destul de curată încât Dumnezeu să Se întrupeze din ea. Pentru că numai aşa, putea fi răscumpărată întreaga creaţie din păcat.

Nașterea Maicii Domnului

Nu trebuie să ne surprindă faptul că Evangheliile nu ne spun foarte multe despre Fecioara Maria. Acest lucru se întâmplă din două motive.

În primul rând, trebuie să conștientizăm că nu acesta era scopul lor. Evangheliștii și-au propus să aducă lămuriri cu privire la persoana și activitatea Mântuitorului Hristos, astfel încât tot mai mulți oameni să creadă în El şi nu să realizeze biografii.

În al doilea rând, personalitatea Maicii Domnului era una cunoscută de către primii creștini în așa măsură încât nu s-a simțit nevoia unor scrieri care să consemneze ceea ce era cunoscut deja de un număr destul de mare de credincioşi.

În ciuda acestui vid de informații, din unele cărți apocrife (Evanghelia apocrifă a lui Iacov[4]) aflăm date cu privire la viața Fecioarei Maria, care, deși au străbătut veacurile, trebuie, cumva, privite și cu circumspecție.

Astfel, Tradiția creștină ne vorbește despre faptul că cea care L-a născut pe Domnul Hristos îi are ca părinți pe Ioachim și Ana, care proveneau din semințiile lui Iuda și Levi.

Iuda era seminția din care se trăgeau regii David și Solomon, iar tribul lui Levi era cel din care proveneau arhiereii, preoții și leviții – cei care slujeau la templu și învățau Legea în rândul evreilor. Este vorba despre un simbol al celor trei demnități pe care le va avea Hristos: de învățător, de arhiereu și de împărat.

Din păcate, pentru Ioachim și Ana, deși trecuseră aproape 50 de ani de la căsătoria lor, nu fuseseră binecuvântați cu un copil.

Acest lucru era considerat un blestem de vechii evrei și, drept consecință, arhiereul Isahar nu a primit darurile pe care Ioachim le-a adus la templu, socotind că are păcate grele pe care le-a tăinuit.

Cu sufletul îndurerat, Ioachim s-a retras în munte să se roage, iar Ana a rămas acasă și, la rândul ei, Îl implora pe Dumnezeu să le dea un copil.

Să presupunem că Ioachim ar fi avut 16 ani și Ana 15 ani când se căsătoriseră. Iar Tradiția ne spune că ei aveau deja 50 de ani de căsnicie. Prin urmare, dacă facem un calcul simplu, ajungem la concluzia că părinții Fecioarei Maria aveau în jur de 65-66 de ani când aveau loc aceste evenimente.

Deci, atât la Ioachim, cât și la Ana, vorbim de o credință extraordinară în bunătatea și puterea lui Dumnezeu, precum și de o curăție sufletească aparte.

Cum era de așteptat, rugăciunea fierbinte a celor doi oameni în vârstă nu a fost trecută cu vederea de Dumnezeu și El l-a trimis pe arhanghelul Gavriil să le spună că le va da o fiică.

În urma vedeniei pe care a primit-o, Ioachim s-a întors acasă și, peste nouă luni, s-a născut Fecioara Maria[5] – rod al credinței puternice, al curăției sufletești și al rugăciunii stăruitoare de care au dat dovadă părinţii ei.

Viața Fecioarei Maria

Tot Tradiția ne spune că, pe la vârsta de 3 ani, Maica Domnului a fost dusă la templu, pentru că părinții săi I-ar fi promis lui Dumnezeu că, dacă le va dărui un copil, i-L vor închina Lui.

Aici, Fecioara Maria ar fi stat la templu până la 15 ani, când s-a logodit cu Iosif, care era, la rândul lui, tot din seminția lui Iuda.

După acest moment, în Sfânta Scriptură, găsim redate mai multe momente din viaţa Maicii Domnului.

Astfel, evanghelistul Luca ne prezintă pe larg momentul Bunei-Vestiri, când Maria a acceptat să fie maica Fiului lui Dumnezeu[6].

Apoi, ne este prezentată vizita Mariei la Elisabeta, care era însărcinată cu Ioan Botezătorul, și faptul că aceasta a recunoscut-o drept „maică a Domnului meu”[7].

După nașterea Domnului Iisus Hristos[8], Fecioara Maria este alături de Mântuitorul mai tot timpul, prezența ei fiind semnalată de evangheliști de mai multe ori.

Este vorba despre tăierea-împrejur[9], întâmpinarea la templu a Domnului[10], fuga în Egipt[11], discuţia cu cărturarii la templu[12], minunea de la nunta din Cana Galileei[13].

După aceea, o întâlnim pe Fecioara Maria în timpul Patimilor lui Hristos când este încredințată de Fiul său, ucenicului Ioan[14] care urma să aibă grijă de ea după moartea Domnului Iisus.

La fel, după înălțarea la cer a lui Hristos, Maica Domnului este întâlnită în mijlocul apostolilor[15] și a celorlalți care I-au urmat lui Iisus.

Apoi, după o viață exemplară, Fecioara Maria a adormit întru cele veşnice și a fost ridicată cu trupul la cer de către Fiul său, Domnul Iisus Hristos, ca semn de prețuire pentru personalitatea ei și pentru contribuția extraordinară pe care a avut-o la mântuirea lumii.

Pentru alte informații, accesați: Adormirea Maicii Domnului – prefigurare a vieții veșnice

Numele Fecioarei Maria

Numele „Maria” are o rezonanță specială în cadrul Sfintei Scripturi, desemnând persoane deosebite, dar care sunt total puse în umbră de personalitatea Maicii Domnului.

După unele opinii, numele sfintei Fecioare ar proveni de la numele egiptean „Marye” care însemna „preaiubită”[16]. De aici, ar fi derivat numele evreiești „Miriam” sau „Mariam”, după cum se numea chiar sora lui Moise[17].

Acest nume are mai multe înțelesuri, cele mai cunoscute fiind: „cea bine mirositoare”, „cea plăcută”, „Doamnă”, „Stăpână” și „Steaua mării”[18].

Cum era de așteptat, acest nume nu i-a fost pus la întâmplare sfintei Fecioare, ci el este în deplină concordanță cu o profeție, întâlnită în cartea Psalmilor, enunțată cu aproximativ 1000 de ani înainte de nașterea Maicii Domnului: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată”.[19]

De aceea, Maica Domnului mai este numită și „Împărăteasa cerurilor”.

Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului

În Biserica Ortodoxă, Fecioarei Maria i se acordă o cinstire deosebită față de a celorlalți sfinți denumită supravenerare.  Iar una dintre formele de manifestare a acestui sentiment este instituirea de sărbători în cinstea ei.

Astfel, sărbătoarea care cinstește Nașterea Maicii Domnului are o origine ce coboară în timp până în secolul al V-lea, undeva între anii 431-451.

Cel mai probabil, această sărbătoare are la bază aniversarea anuală a sfințirii unei biserici din Ierusalim, care era amplasată pe locul unde, după tradiție, fusese casa părinților sfintei Fecioare. Apoi, această comemorare s-a stabilizat și s-a extins ducând la serbarea din zilele noastre.

Pentru alte informații, accesați: Nașterea Maicii Domnului

În Apus, sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului a fost introdusă de papa Sergius I (687-701) și s-a generalizat în secolele IX-X[20].

Serbarea onomasticii pentru cei care poartă numele Fecioarei Maria

Spre deosebire de ceilalți sfinți care au doar o singură sărbătoare, Fecioara Maria și sfântul Ioan Botezătorul au mai multe zile dedicate. Acest lucru se întâmplă datorită rolului deosebit pe care l-au avut în cadrul operei de mântuire a lumii.

Din acest motiv, se face și excepție de la regula Bisericii care îi serbează pe sfinți în ziua adormirii lor.

Astfel, în cazul Fecioarei Maria, există practica de a-i sărbători pe cei care poartă numele de „Maria” sau derivatele sale în ziua de 8 septembrie, la Naşterea Maicii Domnului.

Pentru alte informații, accesați: Adormirea Maicii Domnului – superstiții și tradiții populare

Concluzii

Nașterea Maicii Domnului, serbată de Biserica Ortodoxă la 8 septembrie, este unul dintre praznicele cu o importanță deosebită din cursul anului bisericesc.

Acest lucru se datorează rolului deosebit pe care Fecioara Maria l-a avut în cadrul operei de mântuire a lumii. Ea a fost cea din care Hristos S-a întrupat și, astfel, a făcut posibilă ducerea la îndeplinire a planului lui Dumnezeu de restaurare a lumii.

Din acest motiv, ea a primit o cinstire deosebită din partea lui Dumnezeu și a creștinilor. Pe cinstirea din partea Domnului Hristos se bazează și rugăciunile prin care oamenii îi cer să mijlocească pentru  ei.

Raționamentul este simplu, dacă Fecioara Maria este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, iar El a cinstit-o mai presus de imaginația noastră, atunci, cu siguranță, îi va asculta rugăciunile.

Mai mult decât atât, nu trebuie să uităm, că Maica Domnului este rezultat al credinței nestrămutate și al rugăciunilor fierbinți ale părinților ei, fiind ea însăși un om al rugăciunii.

Prin urmare, indiferent de necazuri, indiferent de provocările pe care le avem, mari sau mici, și, în special atunci când ni se pare că, din punct de vedere omenesc, nu se mai poate face nimic, să nu ezităm să ne rugăm la Maica Domnului.

Dacă avem credință și ne rugăm din inimă, și ea se va ruga pentru noi, iar Hristos, cu siguranță, îi va asculta rugăciunile!

Referințe

[1] Facerea, capitolul 3, versetul 15.

[2] Isaia, capitolul 7, versetul 14.

[3] Iezechiel, capitolul 44, versetul 2.

[4] Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 245.

[5] Din Viețile Sfinților (Septembrie – Februarie), Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2014, p. 8.

[6] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetele 26-38.

[7] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetele 42-45.

[8] Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetele 4-16.

[9] Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetul 21.

[10] Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetele 22-39.

[11] Evanghelia după Matei, capitolul 2, versetele 13-23.

[12] Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetele 42-51.

[13] Evanghelia după Ioan, capitolul 2, versetele 1-11.

[14] Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetele 25-27.

[15] Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 14.

[16] S. S. Smaley, „Maria” în Doris Laurențiu (editor), Dicționar biblic, trad. Liviu Pop, John Tipei, Editura „Cartea Creștină”, Oradea, 1995, p. 808.

[17] Ieșirea, capitolul 6, versetul 20.

[18] Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 303.

[19] Psalmi, capitolul 44, versetul 11.

[20] Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, pp. 191-192.

Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul – tradiții și obiceiuri populare

0
Ziua de 29 august comemorează un eveniment trist din istoria mântuirii - Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul.

Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul (29 august) este ultima sărbătoare importantă din cadrul anului bisericesc. Cum era de așteptat, un astfel de moment de răscruce din scurgerea timpului nu a putut să rămână fără ecouri în mentalitatea populară.

Din acest motiv, în jurul sărbătorii „Sântionului de Toamnă” s-au născut multe legende și, la gura sobei, s-au spus multe povești care, pe parcursul secolelor, s-au amestecat cu idei creștine și au dat naștere unor tradiții populare foarte originale.

Unele dintre ele au ajuns până în zilele noastre și sunt atât de împământenite încât pot trece drept învățături ale Bisericii. Pentru a nu altera Tradiția Bisericii, cât și pentru a păstra aceste credințe ale oamenilor  de altădată, o să analizăm, din punct de vedere teologic, cinci dintre cele mai cunoscute tradiții și obiceiuri populare legate de sărbătoarea din 29 august.

Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul

Din relatările evangheliștilor[1], aflăm că sfântul Ioan Botezătorul ducea o viață extrem de curată. Haina lui era din păr de cămilă, avea o simplă cingătoare din piele în jurul mijlocului, iar hrana lui era formată din lăcuste și miere sălbatică.

Dar dincolo de aceste lucruri văzute, sfințenia sfântului Ioan Botezătorul era dată de conștiința lui curată, de rugăciunea intensă și de dorința lui nestinsă de a lupta împotriva păcatului.

Ioan era atât de virtuos încât Mântuitorul Hristos l-a numit „cel mai mare născut din femeie”[2].

Cum era de aşteptat, un astfel de sfânt nu avea cum să rămână indiferent la imoralitatea care avea loc la curtea regală de la Ierusalim. Aici, regele Irod era căsătorit cu Irodiada, soția fratelui său Filip, iar sfântul Ioan Botezătorul protesta public în fața acestui păcat.

Din această cauză, Irodiada uneltea să-l omoare pe Ioan, însă regele Irod nu a vrut acest lucru. Aşa că, pentru a-l face pe Ioan să tacă, dar şi pentru a o linişti pe soţia sa, Irod a dat ordin ca Botezătorul Domnului să fie întemniţat.

Mai târziu, cu ocazia zilei sale de naștere, regele Irod a dat o petrecere la care, Salomeea, fiica Irodiadei din altă căsătorie, a încântat pe cei prezenți cu dansul ei, încât Irod i-a promis că-i va îndeplini orice dorință, până la jumătate din regatul lui.

Atunci, fata, la îndemnul mamei sale, i-a cerut lui Irod, pe o tipsie, capul sfântului Ioan Botezătorul.

Cu gust amar, regele s-a ținut de cuvânt și a dat poruncă să fie ucis sfântul Ioan. Sentința a fost executată în închisoarea Macherus.[3]

În acest fel, pentru slăbiciunea unui bărbat și orgoliul unei femei, a fost ucis ultimul profet al Vechiului Testament și primul mare profet al Noului Testament.

Pentru mai multe informații: Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul. Încheierea șirului prorocirilor vechiului legământ și începutul celui nou

1) Sfântul Ioan Botezătorul – ocrotitorul celor bolnavi de friguri

Acest eveniment trist din istoria mântuirii a avut multe ecouri în mentalitatea populară. Unele dintre ele foarte… originale.

Astfel, o legendă spune că regele Irod ar fi blestemat-o pe Salomeea, cea care l-a făcut să-i taie capul sfântului Ioan „să tot joace”. Prin urmare, dansul nesfârșit al Salomeei a fost asemănat de către oamenii din vechime cu tremuratul celor care suferă de friguri.

Mai departe, imaginația populară a ajuns la concluzia că este bine să fie ținut „Sântionul de Toamnă” pentru ca sfântul Ioan Botezătorul să-i ocrotească pe cei bolnavi de friguri sau să-i apere de această boală pe cei sănătoși[4].

După cum se poate vedea, ceea ce ne spune Sfânta Scriptură despre viața și sfârșitul sfântului Ioan Botezătorul nu are absolut nicio legătură cu această tradiție populară.

Credința că acest mare sfânt ar fi protectorul celor bolnavi de friguri este total falsă, pentru că se bazează, pur și simplu, pe o născocire a unei minți foarte inventive.

Prin urmare, o astfel de convingere trebuie să fie privită de creștini ca ceea ce este, de fapt, o creație folclorică.

2) Fără fructe sau legume în formă rotundă și fără cuțit!

O astfel de practică mai este întâlnită și cu ocazia Înălțării Sfintei Cruci, serbată la 14 septembrie. Atunci, potrivit mentalității populare, nu trebuie consumate acele fructe care au formă de cruce sau poartă semnul sfintei cruci.

Pentru alte informaţii: Interzis la fructe în formă de cruce?

De data aceasta, la 29 august, oamenii din popor au venit cu un nou obicei – de ziua Tăierii capului nu este voie să se mănânce fructe (ex: mere) sau legume (ex: varză) cu formă rotundă care ar avea forma unui… cap de om.

În mentalitatea populară, forma sferică a verzei aduce cu un cap de om, mai precis al sfântului Ioan Botezătorul. De aceea, era interzisă consumarea ei în ziua de 29 august.

Mai mult, tot în amintirea sfârșitului tragic al sfântului Ioan Botezătorul, în această zi, „nu este voie să se taie nimic cu cuțitul” – totul trebuie rupt cu mâna[5].

Legat de aceste lucruri, nu avem cum să nu recunoaștem că intenția celor care au inventat acest obicei este una cât se poate de nobilă. Faptul că ei s-au gândit să omagieze și în acest fel memoria sfântului Ioan Botezătorul, fără îndoială, merită respectul nostru.

Însă nu trebuie să devenim habotnici!

Interzicerea consumului fructelor sau legumelor cu formă rotundă nu vine de la Biserică. Dimpotrivă, Domnul Hristos și, mai apoi, învățătura Bisericii pune accentul pe trăirea interioară a unui eveniment sau unei învățături și nu pe cea exterioară, formalistă.

Astfel, dacă vrem să-l cinstim cum se cuvine pe sfântul Ioan trebuie să-i urmăm, în primul rând exemplul, și să facem eforturi susținute să ne apropiem de nivelul vieții sale duhovnicești.

Indiferent cât ar fi fost de sănătoase sau gustoase, pentru cei de altădată, merele nu trebuiau consumate în ziua de 29 august!

Cu siguranță, sfântul Ioan s-ar bucura mai mult pentru noi, știind că ne dorim să progresăm pe calea virtuții, decât să încercăm să evităm mâncarea unor fructe și legume care, prin forma lor, ar aduce cu un cap uman.

Ca să ne dăm seama cât de absurdă este o astfel de credinţă, este de ajuns să ne întrebăm ce facem în cazul în care, spre exemplu, dăm peste un măr cu o formă neregulată care nu mai seamănă cu un cap de om? (Așa ziceam și eu!)

3) Postul „de la cruce pân’ la cruce”

Un alt obicei foarte interesant și care este la limita dintre teologia creștină și folclor este cel al postului care începe în ziua de 29 august (Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul) și ține până la 14 septembrie (Înălțarea Sfintei Cruci).

În popor, despre acest post se spune că ține „de la cruce pân’ la cruce”.

În mentalitatea românilor din trecut, acest post era ținut de cei care aveau păcate grave precum omoruri sau furturi și de cei care au făcut, cumva, rău copiilor.

Astfel, mamele care au lepădat copiii înainte de naștere, cele care, în timpul somnului, și-au omorât, din greșeală, copiii mici sau părinții care, în momente de mânie, i-au blestemat sau i-au amenințat pe copii, „trebuiau” să țină acest post[6].

Pentru că scopul acestei perioade de abstinență era obținerea iertării unor păcate grele, în mentalitatea strămoșilor noștri, era foarte firesc ca această nevoință să fie una mai dificilă.

De aceea, se spunea că, în această perioadă, postitorul trebuia să doarmă direct pe pământ și fără niciun așternut, dacă acest lucru era posibil.

De asemenea, cel care ţinea acest post avea voie să mănânce întreaga zi doar o turtă din făină de grâu sau de porumb pe care trebuia să și-o coacă singur. Dacă păcatele pentru care se ținea postul nu erau atât de grave, se puteau mânca și niște fructe.

Şi în acest caz, este necesar să evidenţiem intenția nobilă a acestui post! Cei care se simțeau încărcați de anumite păcate depuneau un efort suplimentar pentru a-și ușura conștiința cu privire la ceea ce făcuseră.

Însă, aici, trebuie să facem o distincție clară între a-ți ușura conștiința și a-ți curăți sufletul. Sunt două lucruri care deși par asemănătoare, în realitate, sunt total diferite!

Într-adevăr, Biserica încurajează posturile personale[7]. Acestea sunt perioade de abstinență pe care ni le stabilim noi înșine în afara posturilor consacrate, cu scopul de a-I aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale, de a-I cere ajutorul sau de a obține iertare pentru anumite păcate  care ne apasă.

Exemple de astfel de posturi sunt cele pe care unii dintre noi le țin în fiecare zi de luni sau de o săptămână într-o anumită perioadă din an.

De aceea, ele sunt încurajate și reprezintă o jertfă în plus din partea noastră.

Însă, trebuie să înţelegem că simpla ţinere a unor posturi de acest fel nu ne curăță automat de păcate. Cu alte cuvinte, nu este suficient să ținem aceste perioade de post și să credem că păcatele noastre sunt iertate.

Da! O astfel de gândire poate să ne ușureze conștiința și să credem că „ne-am ispășit pedeapsa”, dar nu așa funcționează lucrurile!

Dumnezeu nu vrea ceva la schimb! El vrea ca noi să ne schimbăm atitudinea față de viață și să alegem un alt mod de a trăi! Cel corect!

Pentru alte informaţii: Postul şi rezolvările rapide

Deci, acest post „de la cruce pân’ la cruce” este bine să fie ținut, dacă simțiți acest lucru. Însă el nu trebuie confundat cu „plata unei datorii” pe care o avem față de Dumnezeu pentru păcatele noastre.

Pentru a dobândi iertare de la Dumnezeu, cel mai la îndemână mod[8] este să ne spovedim și să stabilim împreună cu duhovnicul pașii pe care trebuie să-i urmăm pentru a ne schimba viața. Acesta este calea propusă de Biserică pentru a ne curăți sufletele.

Dacă ne mâniem pe copiii noștri foarte ușor, dacă îi amenințăm tot timpul, trebuie să fim conștienți că este nevoie de ceva mai mult decât de o perioadă de 2-3 săptămâni de post. Iar duhovnicul vă poate ajuta.

Dacă doar ținem post, iar, în modul nostru de a ne comporta, nu se schimbă nimic, după un perioadă, observăm că, de fapt, nu ținem post, ci, pur și simplu, urmăm o dietă.

Oare sunt dietele curățitoare de suflete? Din câte știu eu, pot face minuni pentru detoxifierea organismului, dar, în nici un caz, nu ne pot ajuta pe plan sufletesc!

4) Sfântul Ioan Botezătorul este apărătorul copiilor

În unele părți din țară, există convingerea că Înaintemergătorul Domnului este cel care îi ocrotește pe copii. În special, pe cei mici și are grijă ca aceștia să nu moară nebotezați[9]!

Evident, această idee a oamenilor din popor se bazează, pe faptul că sfântul Ioan a fost cel care L-a botezat pe Domnul Iisus Hristos și, prin urmare, cam tot ceea ce ține de botezul creștinilor ar intra în „fișa lui de post”.

Trecând peste faptul că sfinții nu au specializări, se poate deduce, încă de la prima vedere, că aceasta nu este o învățătură care să aparțină teologiei creștine ortodoxe. Nici nu ar avea cum!

Pentru alte informații: Sfinții și specializările lor

Chiar dacă sfântul Ioan Botezătorul L-a botezat pe Hristos, botezul lui nu a fost cel cu care sunt botezați creștinii. Gestul sfântului a fost unul simbolic care prevestea Botezul creștin făcut cu apă și, mai ales, cu Duh Sfânt[10].

Misiunea cea mai importantă a sfântului Ioan Botezătorul a fost aceea de a-L prezenta pe Hristos oamenilor. Iar acest lucru s-a întâmplat în momentul în care Ioan a vorbit despre Hristos ca fiind mai mare decât el și L-a arătat contemporanilor săi folosind cuvintele: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!”[11].

Pentru alte informații: Soborul sfântului Ioan Botezătorul

Deci, este o mare diferență între ceea ce îi atribuie imaginația populară sfântului Ioan și ceea ce s-a întâmplat în realitate.

5) De Sântion de Toamnă nu folosiți mătura!

Un alt îndemn al celor din vechime legat de sărbătoarea Tăierii capului este unul care atenționează ca, în ziua de 29 august, să nu se folosească măturile. Dacă gospodinele ar face acest lucru, „ar tulbura liniștea morților”[12].

În legătură cu această credință, etnologii precizează că este, de fapt, o reminiscență a unui cult care era practicat înainte de apariția creștinismului în zona noastră. Deci, el nu are cum să aibă vreo tangență cu învățătura Bisericii.

Prin urmare, interzicerea de a folosi mătura în această zi, probabil, trebuie pusă pe seama dorinţei celor din vechime de a descuraja lucrul în ziua Tăierii capului sfântului Ioan.

Spun acest lucru, pentru că, din punct de vedere teologic, cei adormiţi nu au cum să fie deranjaţi dacă cineva îşi face curat în casă, chiar dacă acest lucru se întâmplă în ziua de 29 august.

Așa că, dacă, în ziua de 29 august, aveți nevoie să folosiți mătura, puteți să o faceţi fără probleme. Însă Biserica nu recomandă ca, în această zi, să vă programați să faceți curățenie generală.

Ca să fiu mai clar: dacă, pe parcursul zilei, s-a adunat mizerie, fără îndoială, este necesar să dați cu mătura, însă dacă vreți să faceți curățenie în toată casa, pentru că „nu ați mai făcut de mult”, este recomandat să așteptați să treacă ziua sărbătorii.

Concluzii

Ca de obicei, și în legătură cu sărbătoarea Tăierii capului sfântului Ioan Botezătorul, oamenii din vechime au dat dovadă de o bogată imaginație. În acest fel, au apărut tot felul de tradiții și obiceiuri care s-au transmis de-a lungul generațiilor şi care au mai mult sau mai puțin tangență cu învățătura Bisericii.

Chiar dacă, din neștiință, unii creștini le consideră lucruri care trebuie respectate, ele trebuie delimitate clar de învățătura creștină. Iar, pentru aceasta, este important să le cunoaștem și să le înțelegem mecanismul de formare.

Așa cum am mai spus, credințele populare reprezintă un tezaur care nu trebuie eliminat, ci protejat. La fel trebuie să facem și cu învățătura Bisericii. Ambele fac parte din ființa noastră și ne definesc atât ca popor, cât și ca persoane distincte.

Credința creștină este cea care ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu, iar tradițiile și obiceiurile noastre ne ajută să păstrăm legătura cu modul de a fi și de a gândi al strămoșilor noștri.

Atât timp cât vom face o distincție clară între acestea două, ne vom putea bucura deplin de cele două dimensiuni ale ființei noastre – cea spirituală (credința creștină) și cea culturală (tradițiile și obiceiurile noastre).

Referințe

[1] Evanghelia după Matei, capitolul 3, versetul 4; Evanghelia după Marcu, capitolul 1, versetul 6;

[2] Evanghelia după Matei, capitolul 11, versetul 11.

[3] Evanghelia după Matei, capitolul 14, versetele 3-12; Evanghelia după Marcu, capitolul 6, versetele 17-29.

[4] Marcel Lutic, Timpul Sacru. Sărbătorile de altădată, ediția a II-a, Editura Kolos, Iași, 2009, p. 211.

[5] Ibidem, p. 212.

[6] Ibidem, p. 212.

[7] Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 248.

[8] În afară de această cale ordinară lăsată de Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, mai există și alte căi extraordinare cum ar fi, spre exemplu, moartea martirică. De asemenea, unii teologi vorbesc și despre rugăciunea directă către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor personale, însă aceasta este, așa cum am spus, o cale extraordinară. A se vedea Savatie Baștovoi, Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei, Editura Cathisma, București, 2017, pp. 50-53.

[9] Marcel Lutic, op. cit., p. 212.

[10] Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetul 5.

[11] Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetul 29.

[12] Marcel Lutic, op. cit., p. 212.

Icoane ortodoxe – ce trebuie să știm când le cumpărăm (6 sfaturi practice)

4
Icoana Sfintei Treimi pictată de Andrei Rubliov rămâne până astăzi unul dintre reperele iconografiei ortodoxe.

Fie că este vorba de întemeierea unei familii, un nou loc de muncă, un eveniment deosebit din viața noastră sau, pur și simplu, vrem să facem cuiva un cadou, cumpărarea unei icoane este întotdeauna un lucru special.

Ea exprimă, prin contururile și culorile sale, o întreagă învățătură teologică de mare profunzime, pe care Biserica a condensat-o în simbolurile care dau icoanelor ortodoxe o frumusețe aparte, venită parcă din altă lume.

Cu toate aceasta, astăzi, mai mult ca niciodată, întâlnim o abundență de reprezentări grafice care se pretind a fi icoane autentice și care ne pot face să credem că achiziționăm o „icoană”, când, de fapt, ea este o imagine profană.

De aceea, în continuare, sunt prezentate șase criterii care să ne ajute să recunoaștem adevăratele icoane ortodoxe!

1) Icoanele ortodoxe nu se semnează

Este criteriul cel mai la îndemână prin care putem deosebi o icoană autentică de un simplu tablou. Marii pictori ai icoanelor ortodoxe și-au dat seama că valoarea operei lor nu provine din talentul și munca lor, ci de la Dumnezeu, Care îi inspira și-i călăuzea în timpul pictării. Chiar dacă vorbim de o conlucrare a omului cu Dumnezeu, iconarul ortodox era conștient că icoana pe care o zugrăvea nu îi aparținea în totalitate, ci cea mai mare parte a procesului creator se datora intervenției divine.

De aceea, pentru ortodocși, o icoană adevărată este, în primul rând, opera lui Dumnezeu și, abia după aceea, creația omului. În consecință, pictorul nu are dreptul să revendice proprietatea asupra acestei reprezentări grafice, pentru că el consideră că ea îi aparține în întregime lui Dumnezeu Căruia el îi împrumută mâinile și talentul său.

Spre deosebire de acest fapt, pentru un pictor obișnuit este un lucru absolut normal să-și semneze opera, pentru că, prin acest gest, recunoaște faptul că acea producție artistică îi aparține în totalitate.

Prin urmare, atunci când un astfel de pictor creează un desen cu tematică creștină și îl semnează, recunoaște că acea operă îi aparține doar lui, nu și lui Dumnezeu și nu putem vorbi de o icoană.

2) Icoana trebuie să fie sfințită

Mai există dispute între teologi cu privire la acest aspect, pentru că unii învățați susțin că, în momentul în care este scris numele persoanei din icoană, devine evident faptul că nu mai putem vorbi de un desen obișnuit, ci de o reprezentare sfântă.

Dacă ținem cont de faptul că icoana este rezultatul conlucrării dintre Dumnezeu și om, am fi înclinați să fim de acord cu acest punct de vedere. Dar, în înțelepciunea, ei Biserica a hotărât că icoana trebuie sfințită printr-o slujbă specială. De ce?

Pentru că sfințirea unui lucru înseamnă consacrarea sau dedicarea lui în totalitate lui Dumnezeu. Practic, orice obiect sfințit este scos din uzul obișnuit și destinat să fie folosit doar în cadrul cultului creștin. În aceste condiții, orice reprezentare grafică cu tematică religioasă poate să fie considerată icoană doar în momentul în care ea a fost consacrată deplin legăturii omului cu Divinitatea, iar acest gest este îndeplinit prin stropirea cu apa sfințită în urma unei rugăciuni speciale[1].

Deci, dacă nu aveți convingerea că icoana pe care ați cumpărat-o este sfințită, atunci trebuie să vorbiți cu un preot să o sfințească.

3) Chipurile sfinților din iconografia ortodoxă

O altă caracteristică definitorie a icoanelor ortodoxe este dată de înfățișarea sfinților. Fața, mâinile și trupul au acea notă spiritualizată încât nu mai aduc foarte mult cu fețele oamenilor obișnuiți.

Este modul prin care iconografia ortodoxă exprimă un adevăr de credință fundamental. Prin viața lor ascetică, prin înfrânarea gândurilor și prin dragostea dublată de o rugăciune continuă, sfinții nu mai aparțin lumii acesteia, chiar dacă trăiesc în mijlocul nostru[2].

De aceea, când veți vedea „icoane” în care persoanele reprezentate sunt redate cu obrajii roșii și cu forme pline, trebuie să știți că nu aveți cum să fiți în fața unei icoane autentice.

Așa că tablourile cu îngeri reprezentați ca niște copii dolofani care zboară jucăuși printre norișori trebuie considerate… simple desene. Acest lucru se datorează faptului că ele nu au cum să transmită nici îndemnul la rugăciune și nici să te predispună la meditație.

4) Culorile din icoanele bizantine

În viziunea pictorilor de icoane, nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării. Așa se explică de ce marii iconari sunt teologi foarte profunzi. Doar forma lor de exprimare diferă. În loc să folosească cuvinte, ei au ales culorile, punctele și liniile.

De aceea, a fost nevoie de reguli stricte, pentru ca învățătura de credință transmisă prin icoane să nu fie denaturată. Iar mai târziu, au apărut și manuale pentru pictorii de icoane sau erminii.

Cea mai cunoscută carte de acest fel este erminia lui Dionisie de Furna, care a fost scrisă în prima parte a secolului al XVIII-lea. Aici, ni se spune ce trebuie să conțină fiecare icoană și ce icoane trebuie să se regăsească într-o biserică, precum și poziția acestora pe pereții locașului de cult.

Însă, trebuie să reținem că aceste reguli nu au fost stabilite de Dionisie de Furna. El doar le-a consemnat în scris. Principiile pictării icoanelor fuseseră deja stabilite încă din primul mileniu creștin și au rămas, de atunci, neschimbate, fiind transmise de la maeștri la ucenici, de-a lungul secolelor.

Pentru cine vrea să afle mai mult despre tainele icoanelor ortodoxe, recomand, pe lângă erminia lui Dionisie de Furna, și cartea foarte accesibilă a Michel Quenot , „Icoana, fereastră către Absolut”, în care sunt explicate pe înțelesul tuturor evoluția și simbolistica icoanelor ortodoxe.

Aici, găsim explicate înțelesurile culorilor din icoane. Astfel, în icoanele ortodoxe se găsesc cu precădere 7 culori de bază: albul și negrul, albastrul, roșul și galbenul, verdele și maroul. Și fiecare dintre acestea are o semnificație distinctă care a fost stabilită cu sute de ani înainte.

Michel Quenot ne spune că albastrul este culoarea dumnezeirii, în timp ce roșul este considerat o culoare imperială, care exprimă atât viața (sângele, vinul) cât și flăcările care îi mistuie pe păcătoși (nuanțele de roșu spălăcit).

Judecata de Apoi, reprezentată pe peretele apusean al bisericii de la mănăstirea Voroneț, este considerată Capela Sixtină a Orientului. Aici, roşul spălăcit este folosit pentru a reda simbolic focul iadului.

Cât despre galben, putem spune că el reprezintă bogăția și ne duce cu gândul la aur. Însă și aici vorbim de două situații:

  • aurul-culoare care este simbol al soarelui-Hristos și al vieții veșnice;
  • aurul-monedă (galbenul tulbure sau pal) care duce cu gândul la corupție și decadență.

La rândul său, verdele este expresia renașterii și a reînnoirii (vegetația), în timp ce maroul este culoarea cu care este redată pielea umană. Explicația este găsită la momentul creației când Biblia ne spune că omul a fost creat din pământ prin lucrarea directă a lui Dumnezeu[3], iar maroul este culoarea cea mai apropiată de nuanța pământului.

Nu în ultimul rând, cele două non culori, albul și negrul, au semnificații speciale.

Așa cum era de așteptat, albul simbolizează lumina, puritatea, știința infinită a lui Dumnezeu și ne duce cu gândul la bucurie și fericire.

În icoana Învierii, Domnul Iisus Hristos are veşmântul de culoare albă ca semn al luminii, bucuriei şi vieţii veşnice.

În opoziție, negrul este culoarea care absoarbe lumina fără a o mai da înapoi. Din această perspectivă, el reprezintă noaptea, neliniștea și moartea. Cu toate acestea, în iconografia ortodoxă, el nu este o culoare pesimistă, pentru că întunericul nopții prevestește lumina răsăritului.

Așa se explică și de ce veșmintele marilor pustnici și ale călugărilor sunt negre, întrucât negrul mai înseamnă și renunțarea la lumea aceasta trecătoare, cu intenția de a vedea lumina dumnezeiască[4].

Concluzia este foarte simplă: mare atenție la culorile icoanei pe care vreți să o achiziționați. Ele spun mai mult decât par că transmit la prima vedere.

Prin urmare, violetul, portocaliul sau alte culori în exces, nu-și găsesc locul în icoanele autentice. Și asta pentru că icoanele nu-și doresc să șocheze sau să atragă atenția asupra lor. Dimpotrivă, ele își propun, prin armonia dintre culori, să inducă o stare de liniște, de pace sufletească.

5) Icoanele ortodoxe trebuie pictate într-o atmosferă de rugăciune și post

Este un fapt de la sine înțeles, dar simt, totuși, nevoia să insist asupra acestui aspect. Icoanele ortodoxe trebuie pictate într-o atmosferă de post și rugăciune. Tradiția spune că, înainte de picta mâinile și fața, iconarii din vechime posteau post negru cu trei zile înainte de a se apuca de lucru.

Într-adevăr, este o mare diferență între acești maeștri zugravi și unii așa-ziși pictori de icoane. Prin urmare, când aveți ocazia să comandați o icoană, este bine ca, înainte, să vă interesați de persoana care urmează să o facă. Dacă, atunci când vă întâlniți cu ea, fumează, miroase a băutură sau are haine cu desene și/sau înscrisuri „rebele”, este recomandabil să căutați pe altcineva.

Nu este vorba despre discriminare, ci de o explicație foarte simplă. Dacă icoana este rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu, cum poate omul să intre în starea necesară primirii harului divin, dacă el nu ia în serios acest lucru?

6) Icoanele ortodoxe predispun la rugăciune

Fiindcă se nasc din rugăciune și sunt pictate în atmosferă de rugăciune, icoanele predispun, la rândul lor, la rugăciune. Culorile care te îndeamnă la meditație, chipurile spiritualizate ale sfinților, formele lunguiețe ale trupurilor și o foarte mare încărcătură de simboluri teologice, toate ne ajută să ne desprindem pentru câteva momente de lumea aceasta.

Este unul dintre rolurile fundamentale icoanei, acela de a ne duce cu mintea și inima cât mai aproape de Dumnezeu și, de aceea, icoanele au fost denumite, pe bună dreptate, „ferestre spre absolut”. Până la urmă, ele ne dau ocazia să ne desprindem pentru câteva momente de lumea aceasta și să ne concentrăm mai mult asupra universului spiritual.

Chiar dacă Hristos priveşte în faţă, chipul Său este orientat cumva oblic pentru a părea că discută cu noi. Este celebra perspectivă bizantină 3/4.

Câteodată, când ne închinăm în fața icoanelor putem avea impresia că intrăm în dialog cu persoanele sfinte reprezentate. Acest lucru nu este o întâmplare! Așa sunt gândite icoanele. Este motivul pentru care sfinții sunt redați privind cumva într-o parte, cunoscuta perspectivă ¾, tocmai pentru a sublinia ideea că sunt persoane vii, care trăiesc și comunică cu noi[5].

În consecință, când sunteți în fața unui obiect cu desene religioase este bine să-l analizați mai atent înainte de a-l considera icoană. Dacă acea „icoană” are ca accesoriu un ceas sau culorile și desenele se schimbă când sunt privite din unghiuri diferite, cel mai probabil nu suntem în fața unei icoane.

 

Concluzii

După cum se poate vedea, cumpărarea unei icoane nu ar trebui să fie doar o vizită la un magazin cu obiecte bisericești, accesarea unui pagini de internet sau o simplă comandă dată unui pictor. Acest lucru presupune o așezare în ordine a gândurilor noastre, o anumită stare de spirit și înțelegerea sensurilor icoanei pe care ne-o dorim.

Iconografia ortodoxă a evoluat de-a lungul timpului și a rafinat regulile de creare a unei icoane în așa măsură încât nimic să nu fie lăsat la voia întâmplării. Și, dacă ținem cont de scopul pentru care ea este pictată, ne dăm seama că este normal să fie așa.

Icoanele ortodoxe nu sunt doar opere de artă. Sunt mult mai mult de atât. De aceea, cinstirea pe care le-o acordăm ar trebui să înceapă chiar din momentul în care ne gândim să le primim în viața noastră!

Referințe

[1] Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2013, p. 675: Rugăciune pentru sfințirea icoanelor: „Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai zidit pe om după chipul și asemănarea Ta, iar prin neascultarea celui întâi-zidit făcându-se stricăcios, l-ai înnoit prin întruparea Hristosului Tău, Cel ce a luat chip de rob și cu asemănarea S-a făcut ca un om, și l-ai adus în întâia vrednicie între sfinții Tăi, a căror închipuire cu evlavie cinstind, cinstim pe sfinții Tăi care sunt chipul și asemănarea Ta; iar pe ei cinstindu-i, pe Tine Te cinstim și Te slăvim ca pe chipul cel dintâi. Pentru aceea, Te rugăm, trimite harul Tău și, prin stropirea cu această apă sfințită, binecuvântează și sfințește icoana aceasta (sau: icoanele acestea) pentru slava Ta și în cinstea și pomenirea sfântului Tău (sau: sfinților Tăi) (N). Și pe toți, care vor cinsti acest chip și vor aduce Ție rugăciunile lor înaintea lui, binecuvântează-i și-i învrednicește cu milostivire a afla har înaintea Ta. Cu harul și cu îndurările și cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care ești binecuvântat, cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.

 Și preotul stropește icoana cu aghiasmă, zicând:

„Se sfințește icoana aceasta (sau: icoanele acestea) cu harul Preasfântului Duh, prin stropirea cu această apă sfințită, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin (de trei ori)”.

[2] Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 197.

[3] Facerea, capitolul 2, versetele 7-8: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”.

[4] Michel Quenot, Icoana, fereastră spre Absolut, trad. pr. dr. Vasile Răducă, Editura Enciclopedică, București, 1993, pp. 77-85.

[5] Georgios Kordis, Ritmul în pictura bizantină, trad. de Mihai Coman, Editura Bizantină, București, 2008, p. 53.

Adormirea Maicii Domnului – superstiții și tradiții populare

0
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este așezată de Biserică în rândul praznicelor împărătești, ca un semn al cinstirii deosebite de care se bucură Maica Domnului.

Adormirea Maicii Domnului este una dintre cele mai importante sărbători din cadrul anului bisericesc. În plus, ea este plasată, cumva, la hotarul dintre vară și toamnă, iar acest lucru, în mentalitatea populară, a determinat apariția altor semnificații.

La prima vedere, acestea par inofensive, dar, perpetuate pentru o perioadă îndelungată și la nivelul unui număr tot mai mare de persoane, ele au capacitatea de a influența perspectiva asupra învățăturii Bisericii.

Despre sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului

Potrivit unei vechi tradiții creștine, consemnate în lucrarea „Viața Fecioarei” atribuită sfântului Maxim Mărturisitorul, sfârșitul pământesc al Fecioarei Maria i-ar fi fost prevestit acesteia de către arhanghelul Gavriil.  După aceea, ea s-ar fi așezat pe pat în casa pe care o avea în grădina Ghetsimani din Ierusalim și ar fi adormit întru cele veșnice.

Aceeași tradiție creștină ne spune că, pentru a o cinsti pe Maica Sa, Însuși Mântuitorul Hristos a venit, în momentul adormirii ei, să-i primească sufletul său prea curat. Acest fapt a fost exprimat de iconografii ortodocși prin reprezentarea lui Hristos care ține în brațe un copil înfășat în scutece albe, simbol al purității Sfintei Fecioare.

La înmormântarea Maicii Domnului, au participat și apostolii care au fost aduși pe nori din toate colțurile lumii unde se aflau pentru a predica Evanghelia. Singurul care a ajuns după trei zile a fost apostolul Toma.

De aceea, el s-a rugat de ceilalți apostoli să-i deschidă mormântul pentru a-și lua rămas bun cum se cuvine de la Maica Domnului. În momentul în care mormântul a fost deschis, cu toții au văzut că trupul Fecioarei Maria nu mai era acolo, semn că fusese luat la ceruri.

Pentru a comemora acest eveniment, la Ierusalim, s-a instituit o sărbătoare care avea să fie menționată în documente abia în secolul al V-lea.

Pentru mai multe informaţii: Adormirea Maicii Domnului – prefigurare a vieții veșnice

Pe baza acestei învățături a Bisericii, imaginația populară a născocit tot felul de credințe practicate cu ocazia acestei sărbători creștine. În continuare, ne propunem să analizăm câteva dintre ele mai cunoscute.

Postul Fecioarei Maria ar fi fost rupt din Postul Paștilor

Tradiția oamenilor de altădată  ne spune că Postul Adormirii Maicii Domnului ar fi fost rânduit de Biserică, pentru că Postul Paștilor ar fi fost prea lung și oamenii ar fi ieșit prea slăbiți din el. De aceea, în „înțelepciunea” lor, Sfinții Părinți ar fi stabilit ca două săptămâni din Postul Mare să fie transferate în timpul verii, spre toamnă, când se găsesc tot felul de legume și fructe proaspete care să permită ținerea acestui post[1].

Clar este o interpretare populară 100%! O astfel de justificare a unui post nu are nimic de-a face cu motivele pentru care Biserica rânduiește perioadele de popas duhovnicesc de peste an.

Cele 4 mari posturi creștine au fost rânduite înaintea unor mari sărbători, tocmai pentru a-i introduce pe creștini în atmosfera duhovnicească necesară întâmpinării acelor praznice. Astfel, Postul Crăciunului anunță Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos (25 decembrie); Postul Paștilor ne pregătește pentru marele praznic al Învierii Domnului; Postul Sfinților Apostoli este stabilit pentru a onora sărbătoarea sfinților apostoli Petru și Pavel (29 iunie), iar Postul Sfintei Maria ne ajută să medităm la Adormirea Maicii Domnului (15 august).

Prin urmare, este important să reținem că întemeierea Postului Maicii Domnului nu are ca rațiune principală faptul că, în timpul verii, se găsesc alimente care fac ținerea lui mai ușoară. Această gândire este total împotriva ideii de jertfă pe care o propune postul.

El are cu totul și cu totul alte scopuri precum exersarea voinței, practicarea mai intensă a rugăciunii, meditației și milosteniei sau împăcarea cu cei din jur.

Pentru mai multe informații: Postul Sfintei Maria și shaormeria din drumul spre serviciu

Cercurile Sfintei Marii

Cercurile Sfintei Marii reprezintă o tradiție care se mai păstrează în anumite zone din țară și care este încurajată de Biserică până într-un anumit punct.

Concret, aceste „cercuri” sunt niște șezători care au loc în preajma zilei de 15 august și, în cadrul lor, se povestesc minuni ale Maicii Domnului, mai mult sau mai puțin reale. Pe baza acestor povestiri și povești, se trag diverse concluzii cu privire la situațiile din viață în care rugăciunile către Maica Domnului au rezultate[2].

Teologia creștină nu are cum să fie de acord în totalitate cu o astfel de idee!

În primul rând, nu toate minunile care sunt amintite cu ocazia acestor „Cercuri ale Sfintei Marii” sunt recunoscute oficial de Biserică, prin urmare, uneori, se produce o denaturare a adevărului istoric.

După aceea, se creează o concepție falsă în legătură cu „specializările” pe care le-ar avea unii sfinți. Spre exemplu, în cazul Fecioarei Maria, tradiția populară vorbește despre faptul că rugăciunile către ea sunt foarte „eficiente” pentru femeile care urmează să nască, pentru prinderea răufăcătorilor, pentru sănătate și prosperitate etc.

Să ne înțelegem! Acest concept de „specializare” a sfinților nu este de natură creștină. El își are originile în mitologia egipteană[3] și, apoi, în cea greco-romană, unde anumiți zei răspundeau de anumite „domenii de activitate”: război (Sekhmet, Ares, Marte), dragoste (Hathor, Afrodita, Venus), meșteșuguri (Ptah, Hermes, Vulcan) etc.

Învățătura creștină accentuează faptul că sfinții nu au puteri supranaturale de la ei înșiși, ci le-au primit în dar de la Dumnezeu. Prin urmare, sfinții nu pot face nicio minune prin ei înșiși[4], ci numai cu ajutorul divin pe care îl obțin în urma rugăciunii lor puternice.

Chiar dacă unii sfinți sunt considerați patronii sau ocrotitorii ai unor bresle profesionale, asta nu înseamnă că alți sfinți nu sunt „capabili” să ne ajute cu privire la aceleași situații din viața noastră.

În final, toți sfinții se roagă pentru noi și împreună cu noi la Dumnezeu pentru ca cererile noastre să fie ascultate. Iar Dumnezeu, în funcție de înțelepciunea, dreptatea și iubirea Lui infinită, ne îndeplinește sau nu cererile.

Pentru mai multe informații: Sfinții și specializările lor

Atragerea pețitorilor

Tot în legătură cu „specializările” sfinților este pusă și practica fetelor care sunt la vârsta măritișului de a purta în sân, în preajma sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, o plantă numită „năvalnic” în speranța că Maica Domnului le va ajuta și pețitorii „vor da năvală” la ușa lor[5].

Nu vreau să comentăm prea mult în legătură cu acest subiect, dar este unul dintre lait motivele credințelor populare din preajma sărbătorilor religioase mai importante. Pur și simplu, căsătoria și aflarea ursitului erau subiecte de maximă însemnătate pentru fetele de vârsta respectivă, astfel încât au apărut tot felul de practici „neconvenționale”, pentru rezolvarea acestor aspecte.

Nu mai insist! Spun doar că aceasta este tot o credință populară care nu izvorăște din învățătura Bisericii.

Vrăjitoarele și descântătorii învață descântece de la Maica Domnului

Din ciclul auziți și vă cruciți, trebuie să spunem că există și convingerile că Maica Domnului îi ajută pe vrăjitori!!! Ei susțin că, în această perioadă, le apare în vise Fecioara Maria, care le transmite diferite variante de descântece care mai de care mai eficiente.

În plus, se spune că, dacă Maica Domnului nu este invocată la sfârșitul descântecelor, acestea nu au efect[6].

Și, în această situație, avem de-a face cu o credință pur lumească care nu are nicio legătură cu învățătura de credință creștină. Mai mult, Biserica a luptat dintotdeauna împotriva amăgirilor și lucrărilor vrăjitorilor. Exemple în acest sens se găsesc începând cu Noul Testament când apostolii au înfruntat vrăjitori în cadrul activității lor misionare[7].

Deci, Maica Domnului nu are cum să îi ajute pe vrăjitori sau descântători în activitatea lor. Este un nonsens! Este ca și cum ea i-ar sprijini pe diavoli în lucrările lor, ceea ce este absurd!

„Să nu faceți așa ceva, pentru că Fecioara Maria plânge, iar diavolii râd”!

Această frază este folosită cu referire la anumite comportamente pe care cei din vechime voiau să le descurajeze în rândul celor mai tineri. De aceea, se pune că, în ziua Adormirii Maicii Domnului, nu trebuie să se meargă cu spatele, să se așeze cineva cu fundul pe masă, să se mănânce pe drum, să se arunce aiurea părul tuns, să se doarmă pe prispă etc[8].

După cum se poate vedea, aceste interdicții se referă la abateri de la reguli elementare de conviețuire socială și, prin urmare, trebuiau descurajate. Pentru a da o și mai mare putere acestor interdicții, cei din vechime au considerat că este bine să le pună sub autoritatea Fecioarei Maria.

În consecință, a merge cu spatele poate fi periculos pentru integritatea fizică a celui care face acest lucru, a arunca la întâmplare părul tuns nu este igienic, a dormi în această perioadă pe prispă putea afecta sănătatea din cauza răcorii etc., însă în niciun caz aceste comportamente nu încălcă în mod direct vreo lege divină, astfel încât Fecioara Maria să fie tristă din această cauză.

Deci, încălcarea acestor „porunci” nescrise nu o va face pe Maica Domnului să plângă, în schimb, sunt șanse mari să vă aducă dezaprobarea celor din jur.

De Adormirea Maicii Domnului nu se urează celor care-i poartă numele „La mulți ani”!

Este una dintre discuțiile mai vechi în spațiul public care, probabil, pleacă de la o practică veche a Bisericii. Încă de la începuturi, creștinii au considerat că, în cazul sfinților, este mai importantă ziua în care ei s-au mutat la cele veșnice, pentru că atunci au intrat definitiv în comuniunea cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, se poate spune că s-au născut la o nouă viață.

Așa se face că sărbătorirea unui sfânt este stabilită de Biserică în ziua în care acesta a adormit în Domnul.

Însă, în cazul Fecioarei Maria și al sfântului Ioan Botezătorul, pentru a le sublinia importanța, Biserica a decis să le fie dedicate și alte zile de sărbătoare, în afara zilei celei în care s-au mutat din această viață[9].

Astfel, zilele de serbare a onomasticii au fost stabilite prin tradiție, în cazul sfântului Ioan Botezătorul, pe data de 7 ianuarie când Biserica prăznuiește Soborul sfântului Ioan Botezătorul, iar, în ceea ce o privește pe Fecioara Maria, s-a stabilit data de 8 septembrie când se serbează Nașterea Maicii Domnului.

Deci, dacă vreți să felicitați pe cineva care poartă numele Maria sau derivate ale lui, o puteți face liniștiți pe data de 8 septembrie.

Concluzii

Praznicul Adormirii Maicii Domnului rămâne unul dintre cele mai importante praznice ale Bisericii Ortodoxe. El are o semnificație foarte profundă, arătând creștinilor că ținta finală a vieții noastre de pe pământ este viața veșnică alături de Dumnezeu.

De aceea, credințele și tradițiile pe care poporul român le-a imaginat în jurul acestui praznic nu fac decât să scoată în evidență valoarea sa pentru învățătura creștină.

Ca și în alte cazuri, este recomandat să punem întrebări în legătură cu fiecare obicei care ni se pare că nu are legătură cu teologia ortodoxă și, atunci când explicația nu este mulțumitoare, Biserica ne îndeamnă să ne abținem de la practica respectivă până aflăm lămuririle potrivite.

În felul acesta, pe de o parte, putem proteja învățătura creștină de tot felul de influențe necreștine, iar, pe de altă parte, valorizăm tradițiile pe care le-am primit de la strămoșii noștri, păstrându-le nota aceea de naivitate care le dă atâta savoare.

Referințe

[1] Marcel Lutic, Timpul Sacru. Sărbătorile de altădată, ediția a II-a, Editura Kolos, Iași, 2009, p. 207.

[2] Ibidem, p. 208.

[3] Nicolae Achimescu, Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, ediția a II-a, Editura Thenopress, Iași, 2000, p. 49.

[4] Evanghelia după Ioan, capitolul 15, versetul 5: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic”.

[5] Marcel Lutic, op. cit., p. 208.

[6] Ibidem, p. 208.

[7] Faptele Apostolilor, capitolul 8, versetele 9-24; capitolul 13, versetele 6-12.

[8] Marcel Lutic, op. cit., p. 208.

[9] Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 188.